Într-o zi din 2011, m-a sunat un tip cu care nu vorbisem niciodată, Mircea Struțeanu (știam că e fratele lui Filip Florian), ca să-mi propună… o sesiune foto. – Cînd? – Acum, dacă se poate.
Se putea, eram acasă. Am început să-i explic cum se ajunge la noi: de la metrou, de la Gorjului, să caute intersecția bulevardului cu strada Valea Lungă, care-i cam îngustă; și cînd să-i zic și de biserică, mi-a spus că se descurcă și că, oricum, vine cu bicicleta.
A venit cu bicicleta incredibil de repede (de abia îmi pusesem o cămașă) și a început să mă plimbe prin casă, făcîndu-mi poze în cele mai bizare locuri și din cele mai ciudate unghiuri. Ca prin vis îmi amintesc că am ajuns și la subsol, lîngă un stativ pe care se pun rufele; și artistul m-a fotografiat prin stativul ăla. La un moment dat m-a invitat gentil să mă întind pe trepte și m-a fotografiat de sus. În fine, apoi, așezîndu-mă pe un scaun la o masă, m-am odihnit și eu nițel. În vreo 15 minute, sesiunea originalului fotograf s-a încheiat. Nici măcar o cafea n-a vrut să bea. S-a urcat pe bicicletă și dus a fost.
Mai tîrziu am aflat că artistul biciclist e și alpinist. Dar nu m-am mai mirat, cîtuși de puțin.
Daniel Cristea-Enache 20.01.2020
O sesiune foto
