Figura legendară a primelor clase gimnaziale a constituit-o însă pentru noi profesorul de istorie, un om mic, agitat, plin de ticuri; excelent specialist de altfel, domnul Pataki – sau de pataki, cum îl înnobilasem în cîntecul pe care i l-am compus (în colaborare cu sora mea) și care începea cu cuvintele (transcriindu-le, le și cînt în minte: regăsesc melodia intactă, cu voioșia ei de odinioară): „Iată-l pe domnul de Pataki… intră-n clasă furios… la catedră șade jos…”. Mai mult se mișca însă, foarte nervos, decît ședea, pîndindu-ne atent, pentru ca brusc să azvîrle cu creta transformată în proiectil în direcția elevului a cărui ținută sau purtare nu-l mulțumeau. Gestului stereotip, deși mereu imprevizibil (trasul la țintă pedagogic cu creta) îi corespundea o frază stereotipă, memorabila frază, dăltuită, ca să zic așa, pentru veșnicie în ce mă privește: „Nu rîde (cu varianta: nu rînji), elev, zîmbește civilizat”. O, minunatule domn Pataki, promit să zîmbesc tot timpul civilizat, numai să ne întîlnim, să ne întîlnim neapărat din nou! Succesorul său la istorie, domnul Iepure, obișnuia să ne împartă pe roluri, ca să înțelegem astfel mai bine relațiile dintre feudali și iobagi, de pildă, și avea și el ironia lui. Cum orice afirmație trebuie exemplificată (greul de aici începea), după ce unul din noi bîiguia cum putea ceva, profesorul îl invita cu amabilitate să de ași „vreo douăsprezece exemple”. Unul, două, cu chiu, cu vai s-ar mai fi găsit, o duzină întreagă era un lux exorbitant pentru sărăcia noastră intelectuală.
Valeriu Cristea 29.11.2025
Orele de istorie
