Isabela Branescu 
În astă seară n-am să scriu. Voi vegeta ca o ferigă cu ochii
Ațintiți spre rigă
La tabinet cu un copil. Pe la ferestre umblă vântul
Cu glasul lui de promoroacă, chemare veselă a joacă
Dar nu-i zâmbesc și nu-i deschid, îl las să se distreze singur, la fel ca-n alte dăți
Poate-i prea plinul unui zâmbet, vag deslușit, de cabotin
Cernând visare în cerneluri ce se preling în susur lin
În curți sărace și caduce, în nopți cernite a declin. Nu, astă seară n-am să scriu
Nici rătăcire, nici chemare, doar vântul zgribulit
Îmi pare că are chip pictat pe geam în nesfârșite flori de gheață
Aromitoare
Același sentiment notoriu… și toate-mi par azi iluzorii! Dar vezi, de-aceea scriu
A câta oară-n iarna asta mă-ndeamnă gerul la tăcere
De parc-au înghețat și ele, alintătoarele-mi visări?
