Pândind o petrecere

Martorul – 6

Dacă amintesc toate câte ştiu, e ca să înţeleg şi eu mai bine. Nu să scap. Mă frământ mai puţin când un lucru nu a rămas ascuns în ungherele întunecate ale capului meu. Parcă sunt mai uşor, deşi e îngrozitor de obositor să le înşirui pe toate. Cred că voi avea nevoie de luni de zile. Merge greu dintr-o mulţime de motive, dar cel mai serios este că, de fiecare dată, mă cufund cu totul în clipele pe care le povestesc, le retrăiesc, rămân un timp ca într-o apă ce mă adoarme.

Aseară a fost o petrecere până dincolo de miezul nopţii, în mai multe camere de la parterul blocului. Mă pregăteam să mă retrag, după ce întunericul învăluise totul şi umbrele prelungite ale lucrurilor se amestecau între ele. Am auzit o muzică mai deosebită, am mers pe firul ei până aproape de acele camere din spate, m-am ghemuit lângă o tufă  ţepoasă, nu mai înaltă decât mine, privind atent şi încordat dincolo de ferestrele cu geamurile larg deschise. De la un timp, mi s-a făcut frig, dar curiozitatea m-a ţintuit locului. Îmi plăcea să privesc. Am uitat de frig.

Erau mulţi, aproape toţi tineri. Dansau după o muzică sunând foarte nervos, adeseori violent. Nu-mi dau seama ce plăcere găsesc în dansurile acestea. Uneori se strâng în braţe, nu-i mai deosebeşti, parcă s-au contopit. Alteori rămân la distanţă unul de celălalt, aruncându-şi braţele şi picioarele în toate părţile, ca şi cum s-ar rupe. De-a dreptul caraghios.

Se mişcau într-o lumină gălbuie, foarte puţină şi venind de undeva din colţuri şi de jos. Mi-am dat seama de asta după umbrele deformate şi uriaşe pe care le întrezăream din când în când pe unul din pereţi. Când fumul ţigărilor pe care şi le aprindeau fără şir nu mai apuca să iasă pe ferestrele larg deschise, nu mai distingeam umbrele de pe perete. Majoritatea bărbaţilor erau în haine de sărbătoare. Femeile, îmbrăcate subţire, în tot felul de culori, îmi păreau că nu simt răcoarea nopţii.

Un balcon-terasă, cu uşile date de pereţii uneia dintre camere, se întindea spre peluza cu iarbă. Ieşeau deseori, cu un pahar în mână, urmărind cerul şi vorbindu-şi încet. Unul dintre ei a stat mai mult acolo, cu spatele la mine, privind şi el spre interior. Veneau pe rând fetişcanele şi femeile acelea, se agăţau de braţul lui, îi puneau întrebări şi-i povesteau.

Nu mi-era teamă că voi fi văzut. Felinarul din dreptul ferestrei fusese spart cu câteva nopţi mai înainte şi chiar mă întrebam când aveau de gând să înlocuiască becul. În noaptea fără lună, cu un cer acoperit de nori, abia se zăreau câteva stele palide. Nu mă mişcam, lipit de tufa ţepoasă şi de pământ, încordându-mi auzul şi privirea.

Cu timpul, râsul se revărsa cu spume, izbucnind de la un singur cuvânt. Grupurile se amestecau, alunecau într-o învălmăşeală de chipuri, şuşoteli şi cuvinte fără înţeles. O dată şi-au oprit cu toţii mişcările asemănătoare, s-au retras pe margini şi au lăsat în mijloc o femeie înaltă, cu capul dat pe spate, cu braţele întinse în lături, care se mişca lent, într-un ritm ce sporea din el însuşi, în bătăile din palme ale celorlalţi, sacadate, rare la început, apoi accelerate, în timp ce capul dat pe spate începea să se scuture brusc, mâinile întinse îşi roteau palmele şi pocneau degetele şi tot trupul aluneca pe o linie imaginară, ca şi cum ar fi plutit. Am închis ochii de surprindere.

Cândva, pe una din străzile pe care le cunosc atât de bine, au venit muncitori cu nenumărate unelte, au început să sape pământul adânc, pe sute de metri, pregătind un pat pentru ţevi negre şi groase şi tuburi mai subţiri. În fiecare dimineaţă, o dată cu primele fire de lumină strecurate printre arbori, mă duceam grăbit într-acolo. Când soseau la lucru, mă găseau ghemuit pe o moviliţă de pământ proaspăt. Le urmăream cu curiozitate mişcările şi agitaţia, îmi aruncau uneori câte o vorbă căreia îi răspundeam cu încercările mele nereuşite de a râde, dar mai mult nu mă băgau în seamă. Într-o zi, unul dintre ei, ce le părea şef, m-a chemat prin semne să le dau o mână de ajutor, am sărit sprinten apucând unul dintre acele tuburi subţiri şi lungi, apoi am săpat şi eu pământul, în rând cu ceilalţi, exact cum îi văzusem că fac. Îi aşteptam pe urmă nerăbdător în fiecare dimineaţă, pornind la treabă, îndată ce soseau, fără un alt îndemn. Cred că era bine, pentru că şeful acela m-a bătut o dată pe spinare zicându-mi dă-i înainte. A mers aşa mai multe săptămâni. M-am adus acolo cu noaptea în cap chiar şi în perechile de zile în care a plouat fără odihnă, cu băşici, aşteptam ghemuit şi dârdâind, dar nu venea nimeni. În dimineaţa când ploaia a încetat, eram acolo, ca de obicei. Se făcuse frig şi pământul clefăia sub tălpile noastre când adunam vreascuri jilave pentru focul cu greu aprins, la care să ne încălzim palmele. Unul a scos dintr-un ziar o bucată mare de slănină pe care a tăiat-o felii subţiri, le-a înfipt într-o ţepuşă, le-a perpelit deasupra focului, până se încovrigară picurând grăsime topită, le-a pus din nou pe ziar, apucându-se să taie pâine. Roată în jur, toţi au întins mâinile şi au luat câte una. Am aşteptat un timp, dar pofta m-a învins. Nu ştiu ce-a fost mai întâi şi mai tare, palma pleznită peste degetele mele, făcându-mă să scap felia de slănină sau vorbele jos laba pocitanie. Eram atât de speriat că nu am reţinut care dintre ei a zis lasă bre omu’ să mănânce şi el. Furia şi ura mă sufocau în timp ce alergam legănat pe pământul clefăitor. A doua zi am urmărit cum firele de lumină nesigură se strecoară printre arbori, cum se întinde ziua în pete mari, cum ajunge soarele în burta cerului şi începe să ardă, cum alunecă într-un apus vişiniu. Nemişcat.

Mai înainte, trăia într-una din căsuţele acelea cu tabla acoperişului roasă de o permanentă rugină un bătrânel mic de statură, cu ochii mărunţi şi albaştri şi fără fir de păr în cap. Mă fascinau lucirea creştetului său şi mersul cu un umăr uşor înainte, parcă despica aerul pentru trupul plutind. M-a luat cu el o dată şi am aflat atunci că rupe bilete la un cinematograf nu prea depărtat de marginea oraşului. Mi-a plăcut acolo. M-am dus cu el în fiecare zi, măturam sala de hârtii şi jumătăţi de bilete, spălam trotuarul din faţă cu apă proaspătă. Şi closetul. Când n-aveam treabă, stăteam amândoi pe o banchetă îngustă, mâncând seminţe. La o anumită oră, în fiecare zi, îşi făcea o cafea pe care o sorbea cu înghiţituri foarte mici, ca şi cum s-ar fi temut să nu se sfârşească prea repede. Atunci începea să vorbească şi povestea o mulţime de istorii, nu ştiu dacă le trăise cu adevărat sau le văzuse pe ecran. Despre lumi necunoscute mie, fapte şi oameni de a căror existenţă nu sunt sigur nici acum. Cred că mai degrabă îşi povestea lui însuşi, pentru că nu se uita la mine nicio clipă, cu toate că îl ascultam cu vădită atenţie, voia să se convingă de ceva. Nu era nevoie să-l îndemn în vreun fel, vorbea despre oraşele şi insulele pe care le-a cutreierat sau pe care ar fi vrut să le cutreiere, îşi mijea ochii, ajunşi atât de mici, încât nu mai erau, iar braţul i se mişca întruna, arăta, desena, modifica forme de aer, care spuneau ce cuvintele nu puteau spune. Când a murit, după vreo jumătate de an, am rămas multă vreme privind crucea proaspăt galbenă din cimitirul unde veniseră doar două bătrâne în negru. În locul lui rupea acum biletele o femeie cu părul roşu, buze groase date cu multă vopsea, lată în şolduri şi cu ţâţe imense. Am continuat să mătur şi să spăl cu apă proaspătă trotuarul. După ce se stingea lumina în sala cu o mână de spectatori veniţi să vadă filmele de război, se învârtea în paşi de dans, cu mâinile întinse, fredonând cu voce groasă o melodie populară foarte cunoscută şi repetând aceleaşi vorbe, ce viaţă! ce viaţă! O priveam minunându-mă. După câteva zile mi-a spus pocitanie, cară-te, că visez urât la noapte.

Când eram mic, câţiva bărbaţi cu serviete groase în care ţineau catastife cu foi îngălbenite şi scris mic şi caligrafic au venit de mai multe ori la maică-mea sau cea pe care o luam drept maică-mea, spunându-i să mă dea la şcoală. M-au dus într-o toamnă galbenă într-o clădire cu ziduri groase, vopsite până la jumătate în verzui, cu o curte plină cu gutui înmiresmaţi. Era o mulţime de copii mai scunzi sau mai înalţi care se înţelegeau prin semnele degetelor. Nu-i pricepeam. Un bărbat deşirat şi veşnic cu tăieturi proaspete pe obraz m-a învăţat acele semne, care erau o lume întreagă. Mi-au plăcut şi le-am prins  repede, aşa cum am făcut şi cu literele pe care, însă, le desenam cu greutate. Toţi copiii aceia mă priveau cu dispreţ de câte ori nu-mi reuşeau desenele. Mă înghionteau. Mă trăgeau de haine. Mă burduşeau cu pumni în recreaţii. Nici nu voiam să le văd schimonoselile oribile pe care le schimbau între ei, ştiam că toate vorbesc despre ghebul şi picioarele mele strâmbe. Am răbdat luni la rând, convins că femeia rămasă acasă ar fi prea mâhnită dacă aş fugi. Încercam să nu bag în seamă răutăţile celor mai mari sau celor mai mici decât mine. Încercam să dau un rost prezenţei mele în şcoală. Îmi plăcea nespus tot ce aflam. Când mi-au înfipt un ac lung în cocoaşă, n-am mai putut suporta. E o durere înfiorătoare. Trecuseră multe luni de când intrasem în clădirea cu ziduri până la jumătate verzui. Am fugit. M-am ascuns nenumărate zile. Singur. Am refuzat cu îndârjire să mă mai întorc vreodată.

„Bănuiam că ai să fii aici.”

Am îngheţat, deschizând ochii încet. Nimeni nu mă lua în seamă. Clipa cu mişcările dansului trecuse. Răsunau alte melodii şi fumul albăstrui era spart de voci ameţite. Una dintre femei ieşise pe balconul-terasă, lângă bărbatul care şezuse mai tot timpul acolo.

Cum şedea în profil, abia atingându-i cu degetele umărul şi braţul, ca într-o mângâiere, am urmărit-o cu atenţie. Îşi potrivea mereu ochelarii alungiţi pe rădăcina nasului şi atunci zâmbea uşor. Părul lung până la naşterea umerilor îi scânteia la fiecare mişcare a capului. Mi s-a părut că-i cerea un sfat, dar putea la fel de bine să-i povestească ceva sau să-l certe, vorbea foarte încet, şoptind, nu reuşeam să înţeleg mai nimic, deşi auzul meu încordat era mai ascuţit ca oricând. În clipa în care i-a atins obrazul cu buricele degetelor am înţeles că nu reuşea să-i spună ceva ce el ar fi trebuit să înţeleagă numai din zâmbetul ei. Sau poate eu nu auzisem vorbele. Îl iubea. Brusc, interesul meu pentru fapte s-a pierdut, a rămas cel pentru vorbe. Nu înţeleg iubirea, n-am pentru ea decât dispreţ şi dezinteres, pentru mine nu e un mister, nici nu cred că există. Ar trebui să i se spună altfel. Oamenii se lasă purtaţi de vorbe, se înşală cu toţii ca să-şi justifice slăbiciunile şi temerile. Amestecă dorinţă, simpatie, suferinţă, obişnuinţă, oboseală, pe toate le consumă fără să ştie cu adevărat ce se întâmplă cu ei, se amăgesc pentru că e mult mai simplu să arunce vorbe pe care le-au auzit, fără să le mai caute miezul, ca şi cum n-ar fi aflat că există o legătură între toate, şi poate chiar n-au aflat şi la o adică totul nu e decât o fugă în care nu trebuie să spui nimic altceva decât ce i-ai auzit pe ceilalţi că spun, altminteri n-ai nici o şansă, rămâi singur, simţi cum te învăluie ceaţa, imposibil să nu simţi cum urcă în noduri, din întreg trupul, către limba parcă descleştată, chiar dacă eşti mut, un urlet de spaimă, starea aceea de singurătate care îneacă, suprimă, acoperă totul cu cenuşă, de care e bine să te îndepărtezi oricât de puternic te-ai crede. Am însă îndoieli. Chiar aşa să fie? Vorbele astea pe care le înşirui crezând că-mi surprind gândul au puterea să surprindă ceva? Nu cumva  ajung doar să umple spaţiul dinlăuntru şi din afară, să fie crezute, să înlocuiască realitatea, încât te porţi potrivit lor, uitând că în spatele lor nu e nimic altceva, dar până şi uitarea nu e chiar uitare şi e justificată, pentru că munţii de vorbe, ale tale şi ale celorlalţi, cad atât de fără oprire, încât nu mai există timp să priveşti şi îndărătul lor, după ce le-ai desluşit la suprafaţă şi, abia desluşite, vin altele şi altele şi dacă există un timp ca să priveşti şi îndărătul lor, va trebui să începi cu ceea ce ascunde primul val pe care, poate, în acea clipă îl vei fi uitat deja, ori, mai curând, atât de multe neştiute s-au adunat în  spatele acelui munte de vorbe, încât ar trebui un timp imens care nu există şi atunci accepţi uitarea sau, dacă n-o accepţi, e acelaşi lucru, ea tot vine, o dată cu starea de lehamite, iar uitarea, justificată, nu mai e chiar uitare. Atunci însă, când gândesc toate acestea şi încerc să le înţeleg, apare un fel de negură fără margini, iar întrebările nu se mai pot deznoda şi, în timp ce ştiu că haosul e pretutindeni, în afara şi înlăuntrul meu, mă cuprinde, cu încetul, sufocarea. Atunci, când toate s-au tulburat în jurul meu şi cu mine, vreau iar să mor.

Când am redeschis ochii, petrecerea continua în aceeaşi lumină gălbuie, dar cu râsete şi strigăte mai puternice. Miezul nopţii nu era departe. Vorbele se scurtau, repezite, îşi pierdeau claritatea. Ieşeau mai des în balconul-terasă, ştergându-şi fruntea cu batistele şi continuând să bea, vorbele li se împleticeau, mi-era greu să le înţeleg. Gesticulau dezordonat şi păreau străini de cei pe care îi văzusem mai înainte. Mereu m-au surprins oamenii ameţiţi de băutură, ale căror priviri plutesc într-o pâclă fără culoare, iar gesturile parcă se rup unele de altele.

Începuse să mă cuprindă plictiseala, petrecerea nu-mi mai spunea nimic. Se purtau ca altădată, curiozitatea mea era inutilă. Detest lucrurile care n-au  niciun rost, oricât de mic ar fi el. Lumea asta care se opreşte acolo unde ar trebui să înceapă mă întristează.

De ce-i urmăresc? Sunt ei tot ce nu vreau să fiu, dar chiar dacă aş vrea să fiu, n-aş putea? Îi invidiez. Ştiu asta. Nu pentru lumea lor. Ci pentru această atmosferă, acum gălbuie şi răsunând de râsete false, dar care, în cămăruţa mea, nu va exista niciodată, oricât de mult mi-ar cuprinde visele somnul agitat. Toate acele vise care mint, dar care fac să-mi fie indiferentă distanţa dintre adevăr şi minciună. Minciună şi adevăr pe care le pot schimba între ele după plac, la un simplu gând, cu un mormăit. Aşa călătoresc o dată şi încă o dată pe unde n-am fost nicicând şi pe unde nu voi ajunge vreodată, pentru că mi-e teamă să mă desprind de mine şi de oraşul acesta. Mi-e teamă să nu găsesc aceleaşi lucruri. Mi-e teamă că toate se urmează în acelaşi chip în toate zările înghiţite de acel mare rotund. Tremur la acest gând şi vreau să-mi păstrez visul în care am tot ce doresc şi sunt totul. Dar îi invidiez. Îmi sunt indiferenţi, îi urmăresc din curiozitate, se stârneşte invidia care mă duce din nou la indiferenţă pentru că nu aflu nimic mai mult decât ştiu. Lumea lor nu e a mea. Stau într-o margine, oricât aş vrea să las această margine în urma mea, e un suflu ca un vifor care mă ţintuieşte: o privire, o vorbă, o înjurătură, un rânjet. Singurul mod de a pătrunde e pe calea inimii, dar nu m-ar putea ajuta decât cuvintele, pe care nu le pot rosti. Lupt să spun ceva, buzele mi se întredeschid, dar lucrurile pe care le ştiu rămân în mine pentru totdeauna. Cine mi-ar da atenţie? Mai există o cale, singura în stare să stoarcă orice picătură de vlagă. Pe care oricum n-ar putea-o urma atâta timp cât poartă acele măşti pe care le dărâmă doar beţia. Cât nu admit că există ură, în ei şi în afara lor. Îi invidiez, deşi n-aş avea de ce. Pânda mea nu-mi aduce nimic nou.

În clipa în care mă pregăteam să mă desprind de tufa ţepoasă, hotărât să plec, am îngheţat din nou. Ieşise pe terasă fata cu părul negru şi lung pe care şi-l alungă cu un gest brusc de pe frunte. Nu era singură. Dar chipul bărbatului nu prezenta niciun interes, nici nu l-am cercetat prea bine. Am privit-o în voie şi mult timp. O puteam observa după bunul meu plac, şedea cu faţa spre lumină. O faţă în extaz. Aş prefera să nu-mi amintesc, dar trebuie să o fac. Scormonind într-o rană, scoţi răul.

Ceea ce am crezut că era extaz era altceva. Vorbeau aceeaşi limbă, fără să-şi spună, de fapt, nimic. Nu cred că aveau mari dificultăţi să se înţeleagă. Mai degrabă n-aveau dificultăţi deloc. În scurt timp nu mai vorbeau, se priveau tăcând. Se prindeau de mână, se desprindeau, se prindeau din nou de mână. S-a aşezat pe un scaun, dar tot cu faţa în lumină şi dintr-odată el păru mult mai înalt, uriaş, decis, protector, stăpân. Nu mai exista nimic în jur. S-au ridicat din nou în picioare. Simţeam că trebuie să urmeze ceva. Am închis ochii când se pregătea s-o sărute.

Am regăsit o bucurie mai veche din mine, cu gust acru. Desenul acela făcut parcă în grabă de pictorul cu bărbuţă gălbuie a rămas mult timp fixat pe uşa mea. A căzut şi l-am prins la loc. Hârtia şi-a pierdut după o vreme albeaţa. Iarba crescând, s-au urmat mai multe feluri  de flori. M-am ferit întotdeauna din calea ei, cu mare atenţie. Mi-era teamă să nu mai îndur aceeaşi furie ca atunci când am bătut pământul cu pumnii. Dar m-a surprins. Tăiam cu foarfecele într-o dimineaţă fierbinte frunzele uscate ale unei tufe de trandafiri de culoarea boabelor de coacăze. Am simţit  asupră-mi privirile cuiva. Am ridicat capul şi am văzut-o stând locului şi privindu-mă. N-am ştiut ce să fac, în timp ce dimineaţa mi se părea înfiorător de fierbinte, picuri de emoţie îmi alunecau pe tâmple şi palmele mi se umeziseră pe foarfece. Am continuat să tai frunzele răsucite, stăpânindu-mi tremurul şi indiferent la înţepăturile spinilor. A spus ceva. Nu ştiu ce. Apoi m-am hotărât. Am ales un boboc, i-am tuns spinii, i l-am oferit. L-a primit cu un zâmbet, l-a mirosit, a spus ceva, dar iară nu ştiu ce anume. După ce a plecat, toată lumea în care plutea zâmbetul acela era a mea. Mă împăcasem cu cei din jur pentru multă vreme.

            Când am deschis ochii, erau tot în balcon şi se priveau, ca la început. Nu se întâmplase nimic şi totuşi se întâmplase. Simţeam asta. Ştiam că sunt stăpâniţi de dorinţa pe care o mai văzusem de atâtea ori la alţii. Dar şi altceva, pentru care nu găsesc un nume. Ceva care poate fi o primejdie. Ceva care o va face să sufere. Nu contează când, dar o va face să sufere. Dacă aş fi putut, aş fi strigat la ei să-i sperii, să înţeleagă. Dar s-ar putea ca primejdia să fie numai în capul meu şi lucrurile să se petreacă altfel.

            Simt că trebuie să o ajut într-un fel.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)