Constanța Popescu 
Când privirile nu ni se mai întâlnesc,
nici un cutremur,
sau curcubeu cu gânduri,
doar o tăcere
care trece strada,
printre fetele cu tocuri cui,
grăbite să-l schimbe pe Eu
cu Noi, de parcă nu s-ar fi mai scris
povești, în care eroina miroase
a Duminică, a prima sărbătoare
când mă plimbai pe plajă
cu rochia de rouă,
fără să știu că mâine era un timp
măcinat de neputințe,
un anotimp cu altfel de flori,
care spală toate șoaptele restante.
Vine o vreme când aprindem rugurile,
ascultăm Bach
și împărțim o ultimă gutuie…
