Literatura de azi 
L-am cunoscut pe Al. I. Ștefănescu la sfârșitul anului 1947. Mai lucram la „Rampa”, săptămânal de artă, unde semnam Cronica literaturii dramatice, Cronica coregrafică, Vitrina Cărții, cu diferite pseudonime: Maria Veniamin, Ana Varga, Nic etc. Și cronica umoristică semnată Hortensia (debutasem în această arie la revista „Pițigoiul”, unde am semnat succesiv Cezarina Pipotă, Haralambina Ficat și Clementina Maț, în veselă tradiție suprarealistă…).
„Rampa” a fost, de asemenea, una din ultimele reviste relativ libere întru reflectarea fenomenului artistic. În ianuarie 1948, și-a încetat apariția.
Ali nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgostit de el până peste cap și fără argumente. Cuplul nostru s-a edificat la revelionul acelui an 1947-1948, în casa Veronicăi Porumbacu.
*
Iubirile mele. Cele două mari iubiri – Ioji și Ali, cele două iubiri importante – Marin Preda și Slavomir Popovici – le-aș aureola și prin imensa cantitate de suferință cu care le-am plătit. Nu i-am părăsit niciodată. Ei m-au părăsit, primii doi murind, ceilalți doi pentru fete tinere și frumoase. Am suferit enorm (aceștia din urmă n-au aflat-o niciodată, eu dorind să-mi păstrez orgoliul…), am suferit îndelung și fără remediu, n-am luptat să-i recuceresc pe cei care „m-au lăsat”, nu mi-am înfruntat rivalele, am lăsat doar timpul să treacă și, eventual, să-mi dea dreptate (ceea ce s-a cam întâmplat).
*
Satul 2 Mai și Sinaia sunt fără îndoială localitățile providențiale pentru mine, în care a prins viață majoritatea lucrărilor mele. 2 Mai, sat de pescari, situat la 5 kilometri de granița bulgărească, a fost, timp de peste două decenii, decorul vacanțelor mele de vară. (…) La 2 Mai, am locuit mereu în aceeași cameră de țară și am scris la aceeași masă (când nu scriam pe genunchi, la plajă), în treizeci de veri fericite și dramatice, sute de poezii, de la resurecția mea din 1956-1957, până la poeziile „postume” scrise după moartea lui Ali.
*
Demnitatea despărțirilor nu am avut-o niciodată. Chiar când evenimentele erau strălimpezi și anunțau sfârșitul, am continuat să rămân locului, cu oarecari împotriviri, și să beau paharul până la fund. Cu puține excepții (Jani Colin, A.D., poate alții mai puțin semnificativi), am așteptat ca ei să mă „părăsească”. Chiar în cazul spectaculosului L.B, dar, mai ales, în cazul lui Marin sau al lui Slavomir, eu n-am plecat până n-au apucat ei să plece. (…) Fie că se îndrăgosteau de o altă femeie, fie că li se termina „iubirea veșnică” pe care clamau că o aveau pentru mine – cert e că eu nu plecam când s-ar fi cuvenit s-o fac, cu demnitate. (…) Și așa, neplecând eu la timp, am avut parte de resentimente, de grosolănie, de indiferență, ba chiar de cruzime – și am rămas până astăzi contemplându-mi eșecurile (și scriind despre ele).
Nina Cassian, „Memoria ca zestre”
(fragmente selectate de Odilia Roșianu)
