Frumusețea doare

Eram la mare, într-o seară ca oricare alta, pe faleză. Pe stabilopozi se urcase o copilă care se învârtea cu brațele spre cer, ca o pasăre. Se juca vântul în părul ei și ea râdea. Îi plăcea! Când s-a întors cu fața spre mine am uitat să respir, frumusețea ei mă străpungea. Mi se așezase frica printre lacrimi, se învârtea pe aceiași stabilopozi împreună cu ea, se reflecta în penele pescărușilor care se aruncau în mare, strigându-și fericirea spre soare. Marea fremăta cu râsul copilei, chemându-mă parcă aproape. Ochii ei negri mă urmăreau, obrazul îi strălucea și în clipa în care m-a privit am fost convinsă că era un înger, și-am pălit. Împreună cu ea toată frumusețea de pe pământ s-ar risipi, am gândit. O striga marea cu un val înspumat, și am plecat încovoindu-mă. Am plâns în seara aceea fără să știu de ce. Abia de curând am înțeles, citind poezia ta.