Cristina Chirvasie
Realitate sau ficțiune. Un balans permanent în lumea cinematografiei. Pentru că da, fără doar și poate, există această lume care trăiește cumva într-o dimensiune paralelă. Paralelă cu realitatea, dar care se hrănește totuși din aceasta. Poate părea paradoxal, dar nu este. Istoric, biografic, aventură, comedie, de orice gen sau calibru, filmul nu poate fi niciodată o ficțiune absolută, așa cum nu există film documentar ideal. Și asta pentru că în cinema totul e riguros planificat și gândit. Ficțiunea e bine chibzuită și deci nu mai e ficțiune 100%. Documentarul, trecând prin filtrul conceperii, argumentelor și logicii, își anulează prin definiție verité-ul. Diferența dintre cele două ține, în mare parte, de structura narativă, de logica și relevanța filmică, de referința la adevăr, de raportarea la realitate și de mesaj. Un film bun întotdeauna generează un mesaj. Așa cum o carte bună urnește gânduri și îndosariază sentimente. Discuțiile pe această temă pot fi interminabile și n-aș vrea să îndemn la polemici. De asta se ocupă criticii și teoreticienii. Prefer să vorbesc despre asemenea subiecte dintr-o perspectivă care îmi este la îndemână. Perspectiva in house.
Subiectul de astăzi, după cum deja bănuiți, este ultimul film al regizorului Nae Caranfil. Un film despre care se va vorbi, cu siguranță. Și asta nu doar din pricini estetice, pentru că nu sunt elocvente în acest caz și nici din cauza subiectului, ci mai degrabă din prisma efectului pe care îl are deja în cinematografie. Un film fresh, un subiect controversat și astăzi, o structură narativă inedită, liberă, cu lentori intenționate.
Poate vă amintiți de Katherine Anne Porter, faimoasa și mult premiata scriitoare și jurnalistă americană și de romanul său “Ship to fools”, cu o ecranizare celebră regizată de Stanley Kramer prin anii ’60, un film cu multe nominalizări la Oscar și cu interpretări ale unor actrițe geniale, Vivien Leigh și Simone Signoret. Ei bine, Nae Caranfil și Katherine Anne Porter operează similar, raportându-se la realitate. Adică amândoi vor să spună adevărul, dar această încercare are ca rezultat ficțiunea.
Nae Caranfil deschide „cutia cu maimuțe” a comunismului și excavează un eveniment epocal cu efecte alegorice. Și face acest lucru în cel mai deschis mod cu putință. Chiar dacă și-a construit filmul pe piloni hollywoodieni, lucru care înregimentează producția în mod clar în cinematograful american (cu gust de super co-producție), totuși Closer to the moon poate fi considerat un film românesc.
Caranfil nu face doar încă un film despre comunism, ci printr-o virare a limbajului filmic se detașează de producțiile lui Pintilie, Pița, Gulea și Mălăele spunând cu alte cuvinte același ceva. S-ar putea ca, din acest motiv, filmul lui să aibă șanse de receptare excelente la publicul tânăr, de orice nație ar fi el. De altfel, filmul pare făcut nu pentru publicul românesc, ci mai degrabă pentru grand public du monde.
N-aș numi Closer to the moon ca fiind o capodoperă, dar este un film relevant. Își merită cu prisosință cele nouă statuete Gopo și intuiesc că nu se va opri numai la acestea.
Cred că incredibilul jaf comunist de la Banca Națională din 1959, sondat cu minuțiozitate de regizorul Alexandru Solomon în documentarul pe care l-a realizat acum 11 ani, a fost pentru Caranfil un suport istoric și un pretext pentru a înrăma filmic o epocă umbroasă și penibilă, din păcate mult prea lungă, a poliției politice, a anchetelor, a dispăruților fără urmă și a milioane de victime. Desigur că, raportat la o asemenea perioadă și la un astfel de subiect, filmul ar putea fi o tragedie cu tente horror. Dar Caranfil are abilitatea și rafinamentul unui regizor-clasă izbutind să treacă de clișee și să realizeze un portret râsu’-plânsu’ al unei Românii care până atunci fusese considerată, din interior, ca fiind una dintre cele mai sigure țări de pe… planetă.
O distribuție de primă mână (Vera Farmiga, Mark String, Tim Plester, Allan Corduner, David de Keyser), excelentele costume ale Doinei Levintza, remarcabila muzică originală a lui Laurent Couson (cel care a semnat muzica și pentru Restul e tăcere), decorul de epocă și un scenariu bine închegat. Acestea sunt atuurile lui Caranfil, acele production values pe care a marșat.
Vă recomand însă un lucru. Ar fi potrivit și chiar necesar să vizionați, după filmul lui Caranfil, excelentul documentar al lui Alexandru Solomon. Să nu uităm că istoria nu e povestită întotdeauna numai de istorici.
Sursa fotografiilor: cinemagia.ro
