Finaluri de prietenie

(Întrebarea și răspunsul precedente pot fi citite aici)

Odilia Roșianu: Am vorbit despre dragostea numită „Berlin” și despre cum ați ajuns acolo datorită, într-un fel, unei prietenii. Cred că, alături de dragoste, și prietenia este un sentiment care vă definește. De aceea, aș vrea să-mi spuneți câte ceva despre prieteni trecuți și prezenți, prieteni care v-au dezamăgit sau v-au amăgit, despre ce ați investit în prietenie și cum vi s-a întors înapoi.

Nora Iuga: Bineînțeles că în viață ai și dezamăgiri foarte mari. Întotdeauna, tot ceea ce începe minunat, luminos, strălucitor, se stinge după aceea. Uneori se stinge urât, alteori se stinge frumos. Pentru că și apusurile pot să fie frumoase…

Nu pot spune, însă, că am avut decepții. Am primit finalurile ca pe ceva ce ține de regula vieții în general, a întregului Univers. Adică totul are un început, o culme și un final, nu? Nu se poate altfel, totul e dialectic. Mie mi se pare că dialectica este principiul lumii și al Universului. Și nu mă sperie, aproape am ajuns la înțelepciunea asta. Probabil că toți cei care ating vârste înaintate încep să nu se mai teamă așa de tare de sfârșit, de moarte.

Ca să nu mai spun că am citit undeva un articol scris de un medic care mi-a plăcut și cred în el. Poate pentru că noi întotdeauna credem în lucrurile care ne convin. Și acolo scria că, dacă ai șansa să ajungi la 90 de ani, mori ca și când ai adormi, fără să mai simți nicio suferință fizică, trupul fiind prea slăbit, prea obosit. Durerea maximă e, totuși, un semn de vitalitate puternică, iar în timp nervii, simțurile cedează.

Revenind la prietenie, trebuie să-ți spun că pe mine m-au atras mult mai mult bărbații – prieteni. Am considerat întotdeauna că discuțiile cu bărbații sunt infinit mai interesante decât cele cu femeile. Din cauza asta, eu pot să număr pe degete femeile cu care m-am împrietenit. Tot ceea ce am căutat a fost să pot avea discuții la nivelul meu de cunoaștere, de cultură și de inteligență. De aceea, eu pot să spun exact care au fost marile mele prietenii.

Prima a fost Gabriela Adameșteanu cu care m-am cunoscut la Editura Enciclopedică unde întâmplarea a făcut să lucrăm la același birou. Gabriela era pe vremea aceea aproape o copilă, abia terminase facultatea. Era extrem de frumoasă și avea curiozități literare. Citea foarte mult, aproape că ne luam la întrecere la lectură. Citeam aceleași cărți și ne împărtășeam ideile. Am ținut foarte mult la ea și cred că și ea îmi împărtășea sentimentele. Până la urmă nu știu care a iubit-o mai mult pe cealaltă – presupun că eu pentru că ea a fost cea care a plecat și m-a schimbat cu altă fată. Iar după aceea s-a terminat totul. Frumusețea caracterului ei pentru mine s-a văzut în faptul că, spre deosebire de alte prietene pentru care am fost tot un fel de profesor în materie de literatură, Gabriela recunoaște de câte ori are ocazia, în public, faptul că-mi este recunoscătoare pentru acest lucru.

A doua mare prietenă a fost Mariana Marin. Iată că mă pot lăuda cu nume foarte mari. Cu Mariana a-nceput la „2 Mai”, unde ne-am întâlnit prima dată. Era studentă în ultimul an, frumoasă, bine-crescută, cuminte. Fusese crescută de o bunică. E aproape incredibil cum din acea „fetiță a bunicilor” a ajuns să aibă un asemenea sfârșit, evoluția ei a fost cu totul și cu totul neobișnuită. Dar probabil că extremele pot exista în fiecare dintre noi. Am iubit-o mult. Au existat foarte multe între noi, nu numai literatura. E-devărat, ne citeam tot timpul poeziile, noi și cu Nino, chiar se lua la întrecere cu Nino, scriau în fiecare zi un poem, pe urmă veneau și le citeau; ascultam împreună „Europa liberă” pentru că Mariana era o revoltată, era o revoluționară. Dar și ea m-a schimbat apoi cu altcineva.

E foarte ciudat că despărțirile mele de aceste prietene nu au fost motivate niciodată. La un moment dat, s-a produs o ruptură. Eu cred că ele, fiind mult mai tinere decât mine, după ce au consumat ceea ce li s-a părut interesant la mine, au văzut (și am văzut) că începeam să vorbim altă limbă, poate din cauza vârstei. Diferențele de vârstă cred că ajung la rupturi tocmai pentru că se constată ce cei implicați vorbesc altă limbă.

Eu sunt ferm convinsă că acum, de exemplu, vorbesc altă limbă decât Claudiu Komartin cu care, odată, eram foarte bună prietenă. Ne vedeam foarte des când el era în ultima clasă de liceu. Ei bine, acum nu ne mai înțelegem, nu mai putem să vorbim. Deși nu a existat nimic, nicio ceartă, nici un conflict.

O altă prietenă foarte, foarte bună a fost Adela Greceanu. Ani în șir, toată lumea știa că suntem nedespărțite. Am iubit-o pe fata asta, cred, cel mai multe dintre prietenele mele. Și, deodată, Adela s-a volatilizat din viața mea, s-a terminat. E adevărat că, ori de câte ori are ocazia, îmi face câte-o surpriză, câte-o bucurie neașteptată. Adică mă are în vedere, trebuie să recunosc. Dar sentimentul pe care mi l-a păstrat rămâne închis în ea, în tăcere. Nu mă caută, nu ne vedem…

Și același lucru se-ntâmplă și în cazul Corinei Sabău.

De aceea am ajuns la concluzia că, în momentul în care îmbătrânim foarte tare, noi rămânem în altă lume, într-un alt fel de a privi tot ceea ce ne-nconjoară, în alt peisaj, în alt climat, în alte obiceiuri și în alt fel de a vorbi.

Și asta e valabil și pentru scris. Scrisul meu e din altă parte, nu mai este la fel cu al celor de-acum. De foarte multe ori mi se pare că, orice-aș face, oricât m-aș schimba (pentru că eu mă schimb de la o carte la alta mereu, acesta e felul meu, nu caut asta), nimic din ceea ce-i al meu cred că nu-i mai entuziasmează pe tineri pentru că ei scriu cu totul altfel.

(continuarea interviului – aici)

(va urma)

Sursa foto: blog.f64.ro