În liniștea cuminte a nopților de jar,
pe țărmul depărtării clipește trist un far.
Ascult imensitatea apei și scoicile născând,
cum se destramă timpul, nisipul murmurând…
Mai sorb o clipă din cupa de rubin,
sărut sigiliul nopții și zorilor mă-nchin.
Doar pescărușii plâng pe rugul veșniciei,
când Dumnezeu ne iartă păcatul nebuniei.
Nu mai suntem aceiași în somnul ierbii reci,
înmugurim ca umbre uitate pe poteci.