Prima îmbrățișare

Precum albinele, și oamenii, la începutul toamnei, odată cu modificările aduse de vreme își schimbă nu doar corpul care devine uscățiv, monoton, chiar palid, dar și modul de viață. Sfârșitul căldurii aduce deteriorare, declin, însă frigul aduce mai ales renunțare. Se instalează oboseala, acea epuizare dată de hoinăreala verii prin sânge, acum e momentul când „marile iubiri” mor, când alterarea mediului înconjurător nu mai oferă condiții adecvate pentru un sezon activ. Albinele gonesc unul câte unul și trântorii, tocmai pentru că natura nu mai oferă hrană, începe supraviețuirea.

Andrei procedase în același fel cu mine toată vară, când era cald și frumos și toată lumea se bucura din plin de acest anotimp arzător, el aducea ploi și zăpezi împiedicând accesul în propria viață, spunând destul de des: supraviețuiesc; ca și cum nenorocirile se ținuseră lanț. Rutele ocolitoare erau și ele marcate deja cu pietre de hotar care mă delimitau kilometric de el. Chiar dacă mă asimilase unui șuvoi care l-ar fi luat din drum, o viitură care l-ar fi înecat din întâmplare, nu se putea opune, înăbușirea îl trezea. I-am întrezărit într-o zi pasajul ascuns, special lăsat să pot ajunge, așadar, chiar dacă mă vedea ca pe o calamitate din calea căreia nu trebuia decât să fugă, mă ajuta la deszăpezit și la construit drumuri noi. „Triumful rațiunii asupra părților maladive ale sensibilității”, sau mai bine zis: învingându-mă se învingea.

După ce l-am cunoscut parcă am primit un dar divin, din clipa aceea, eu nu mai eram eu, ci mă lăsam condusă de partea lui care vorbea tacit în mine. Vocea aceasta avea ceva nepământean, indisolubil, un fel de afecțiune fără cuvinte pe care o simțeam profund ca pe un aer cald de vară care mă toropea și nu mă puteam opune în niciun fel, nu puteam schimba soarta cum nu puteam schimba soarele să nu mai producă ardoare.

Și pentru că tot vorbeam de gâze și oameni, stupul este elementul principal pentru o familie de albine, el este alcătuit din multe diafragme, rame, un fel de ferestre în care se depozitează fagurele, mierea; cumva camera mea prin fereastra ei dădea această siguranță, eram închiși.

De câteva zile Andrei se împrăștia sau pe fereastră, lume care, de altfel, mi se întindea aparent identică, și chiar dacă  priveam împreună eram convinsă că vedeam și auzeam lucruri diferite, sau pe holul lung care se deșira de la scaunul unde-i plăcea să stea până unde răzbătea privirea lui, poate dincolo de blocul vecin. Practic nu avea alte opțiuni, ambele variante ofereau hoinăreala unei pierderi subite, apoi mai eram și eu, un „manifest suprarealist”, un fel de crăpătură în viața lui, pe unde la fel, se putea face nevăzut în totală libertate de expresie.

Andrei avea o mimică specială, foarte personalizată, când gesticula devenea un copil care își punea întrebări și apoi găsea singur răspunsuri, se mira nu doar cu ochii și cu tot corpul, cu umerii într-un fel unic, numai al lui. Apoi timbrul vocal era deosebit, vocea gravă de la care parcă nu te așteptai la nimic bun, o voce care era făcută să anunțe numai dezastre și despărțiri, nu cred că vocea lui poate spune vreodată te iubesc. Fiecare cuvânt mi se părea analizat sau frazele cel puțin, aveam impresia că le trecea din vas în vas ca-ntr-un laborator chimic, cu mare atenție să nu ia foc ceva sau să-i pice chiar lui pe mână vreo substanță inflamabilă, oricum cred că s-a ars cu bună știință de câteva ori. Avea puterea ascunsă de-a chestiona prin tăcere și asta mă determina nu știu prin ce fel de magie să-i vorbesc despre mine fără să întrebe nimic.

– Nu vei înțelege niciodată de ce fac asta! E o „situație”. Atunci mi-am amintit de celebra replică care se tot repetă în filmele de acțiune: We have a situation here, pe care i-am spus-o de câteva ori, înțelegând că într-adevăr e ceva grav, poate iubește altă femeie, mi se părea foarte plauzibil, eu apărusem ad-hoc în viața lui, și culmea, îmi plăcea la culme că respectă această ipotetică iubită.

Andrei a criptat și decriptat relația după bunul plac, ca un bun jucător de poker în fiecare zi arunca pe masă cărțile știind din capul locul că va câștiga, era pregătit în fiecare zi de joc și mai ales îmi dădea impresia că tot ce-și închipuise el vreodată avea să găsească la mine, și tocmai asta îl făcea precaut. Poate că eram acea formă de relief la care toți turiștii voiau să ajungă cândva, un fel de Babele sau Sfinxul, care putea aduce subit în fața ochilor nu doar un peisaj minunat ci mai ales  lipsa oxigenului, iar pentru această carența Andrei era deja prudent. Sau poate că schimba doar o sufocare cu alta și trecerea îi cauza durerii de cap.

A doua zi când a revenit mi-a spus ceva ce suna ca o despărțire și nu prea, îi tremurau mâinile și aranja prosoapele de bucătărie cu grijă ca fiecare colț să fie perfect aliniat. Stătea pe scaunul preferat și privea când pe fereastră, când la mine, deși tacită, aproape meschină, egoistă, fojgăiala gândurilor răzbătea până la mâna cu care învârtea bolul de migdale și fistic, într-un ritm sacadat, nervos și foarte precis, iar vibrațiile plecau de la această masă înaltă, de unde-i plăcea foarte mult să privească în curtea interioară până la mine.

Auzeam în surdină acest instrument muzical care devenise mâna lui, iar tremurul ei vizibil spunea că mă iubește.

Andrei căpătase această funcție vitală a ceea ce aș putea numi, corp comun, el imprima, ritmul, tonalitatea, îmi plăcea inițiativa asta înnăscută sau născută subit la vederea mea. Cert e că îmi reamintea locul secund al femeii, loc în care mă simțeam nemaipomenit. Veleitățile mele de Penelopă iubitoare capabilă să reia întâlnirile cu el ca și cum totul fusese destrămat și a doua zi avea puterea de-a reface, nu erau noi la mine, avem înăuntru un indicator care spunea: Nimic nu se sfârșește niciodată.

Jocul  chemare-alungare pe care îl inițiase era destul de des folosit, însă el l-a folosit la cote maxime și mai ales elasticul metaforic cu care s-a jucat toate zilele cred că l-a plesnit peste propria mâna. Cert este că-mi plăcea ce-mi spunea, îmi plăcea cum mă respingea, deși nu spunea nimic categoric, cred că de fapt îmi plăcea orice mi-ar fi spus. Poate că ținta lui fusese atinsă, „am cucerit destinul și destinul mi se supusese”, era poate tot ce-și dorea.

Începusem să văd în el ca la microscop, așa cum profesoara de biologie într-o zi ne-a cerut să aducem la școală o ceapă să facem un experiment pentru a observa celulele vegetale ale foiței din specia acestei legume, așa era acum, în fața unei cercetări pe care o observam, însă fără voia mea. Dacă la școală avem pe masă tot felul de ustensile, lame, lamele, albastru de metilen și urma să desprindem foițele și să le punem în timpul orei sub lupă, acum nu aveam nimic. Atunci ceva incredibil se întâmplase, vedeam cum celulele se mișcau, vedeam viața. La fel și acum, îi vedeam și lui viața, cum mă cerea și cum se inhiba, cum celulele se mâncau între ele, devorându-se care pe care într-o luptă interioară care avea să capete mai târziu și voce.

În aceste zile alături de el trecusem prin toate fazele sticlei, pentru că mă simțeam mai mult fereastră decât femeie, din nisipul care eram Andrei pusese părți din el, molecule ale unor elemente noi, făcând din mine în fiecare zi altceva, geam securizat, hublou, vitraliu, icoană. Sticla se poate picta, se poate inscripționa, se poate mătui dându-i alură de vechi, poate tăia pentru că nu e flexibilă, dar mai ales,  și eu ca și ea aveam aceeași caracteristică, de a refracta. Și spun asta pentru că atunci când mă întorceam cu spatele îl surprindeam că mă privea pe ascuns ca și cum ar fi căutat acea fantă de lumină ivită subit și care orbește.

Hotărât era și azi, suntem doar prieteni, îmi spuneam eu, puteam uita totul, îmi plăcea de el și atât, nu gândisem niciun plan niciodată. Ne-am plimbat puțin prin casă cum aveam obiceiul la fel ca printr-un parc și a ocolit dormitorul ca și când acolo era un sanctuar unde se decapita, se făceau crime odioase sau se exorciza. Și orice am fi făcut noi doi era ca și cum deschideam întâmplător Biblia și citeam pasaje oarecare și orice am fi citit ne însenina

Andrei avea un comportament contraintuitiv și asta îmi plăcea, mă distra într-un fel și-mi spuneam că da, întotdeauna atipicul poate ajuta și la înțelegerea cosmosului. Timpul petrecut cu el era sinusoidal, urcușuri și coborâșuri, ca pe o pârtie artificială în plină vară, amenajată în mintea lui și pe care o pregătise cu grijă, iar la final ar fi urmat să am o cădere frumoasă în brațele lui.

Pe Andrei, pe de-o parte îl hrăneam, pe de altă parte îl goleam, eram într-o situație stranie, în mod firesc nu-mi lichefiam iubiții până la carcasă, așa cum fac păianjenii când își întind plasele. Într-o zi mergând spre Centru istoric, prin pasajul Universității îmi venea să râd de ideea cu foile albe, să-l chem la mine să scriem ceva și apoi să-mi sparg în somn ochelarii uitați pe pernă. Cu Andrei așa simțeam, să-i iau tot, să-l las fără nimic, nu știu de ce devenisem distructivă, îmi plăcea să aud cât mai multe povești, mai ales aceea când i s-a oprit sângele din vene, să-i extrag cuvintele, transpirația, saliva etc. Ideea lugubră de-al anihila  oricând, oriunde era pe atât de ciudată și inexplicabilă, deși știam clar că voiam să mai vină pe la mine, aveam numai gânduri negre cu el. Mă gândeam ce miere gustoasă – foile albe, doar că fără ochelari nu vedeam mai nimic, verdictul a fost însă dat tacit de Andrei prin prima îmbrățișare: Foile suntem noi.

Prima îmbrățișare a fost ca atunci când eram mică și puneam vopsele din setul de culori de ulei Crom pe o pagină albă, apoi împătuream o jumătate, lăsam așa o vreme să intre bine substanțele unele în altele, apoi desprindeam și de fiecare dată urma un: Wow! Dar mai ales căutam să găsesc explicații, dacă e un fluture, poate o floare sau un copac, până la urmă orice ar fi fost în îmbrățișarea noastră fiecare  pusese pata lui de culoare. La final aveam să constatăm că eram tot albi, și asta mă amuza, pentru că alb însemna inexistent, și mai voiam să punem culori, altele noi, culori peste culori, dacă nu am fi avut îndeajuns, sau am fi inventat.

Orele alternau, de la ore când eram prieteni la ore când eram iubiți, apoi deveneam niște necunoscuți care-și dădeau mâinile pe un hol întunecos, după care eram niște copii inocenți până ne transformam din nou în iubiți. În câteva zile situația devenise oscilantă, episoadele de apropiere și cele de respingere erau ciclice și evidente. Dar când ajungea foarte aproape de mine, ceva sau cineva îl remodela, se reînnoia în același proces reversibil al zilele ce treceau până mă săruta din nou.

– Păcat că nu-ți mai place de mine! I-am zis, referindu-mă la faptul că deși stătuse câteva ore nu mă mai îmbrățișase la fel ca în prima zi. El a răspuns neașteptat de repede:

– Poate că-mi placi prea mult!

Apoi m-am gândit că asta era „situația” și nu putea să-mi spună direct, dar în clipa aceea nu mă frământa acest gând deloc, mă bucuram de el și atât. Aș fi vrut să se prelungească prezența lui la mine într-un fel, în orice fel, doar că amânarea asta  nu era de natură umană. Totuși Dumnezeu ne-a iubit. În ziua aceea când a plecat m-a sărutat din nou la ușă, ca și când mi-e poftă de ceva bun așa că am tot dreptul ca un copil cuminte ce-am fost să-mi iau măcar porția de buze. Am închis ușa în spatele lui auzind în surdină replica lui: A fost frumos! Și momentul acesta cumva duplicitar, de dezacord între ceea ce simți și ceea ce trebuie, petrecut chiar acolo între cele două lumi, la ușă, când noi doi coexistasem cumva vertical și obligată chiar de ceea ce se întâmpla în afara noastră, obligată să deschid ușa să-l eliberez în necunoscut, mi s-a părut cel mai trist.

(fragment de roman)

(sursa foto: wikipedia.com)