Se făcea dimineață, noaptea abia mai pâlpâia epuizată pe corpul meu. Cu o seară înainte ne întâlnisem pe una din aleile orașului și-i spusesem că știam exact unde e adresa pe care el o căuta buimac, aproape cu ochii închiși. Atingea oamenii și căuta capătul străzii ca în jocul acela când un copil bâjbâie legat la ochi după cineva care să-i ia locul, să-l pună pe el în locul orbului. Oamenii aleargă după iubire și când o au vor să se dezlege la ochi cu orice preț.
*
Mi-a spus:
Trebuie să te protejezi de iubire așa cum te protejezi de soare.
*
Zi de zi ar trebui să pun pe corp un strat de ură, dizgrațios, să nu fac cine știe ce boală de la prea multă splendoare.
Voiam să mă întorc acolo chiar dacă ploua, aveam umbrelă, pelerină de ploaie, inima șlefuită, ca nouă, caz în care, accidental, ne-am fi revăzut. Eu în căutarea unor revelații, el în căutarea unor fructe de pădure, în drum spre magazinul care se între-vedea, roșu, licărind ca un far care spunea tacit ca o reclamă ieftină, aici e pământ, viață, hrană.
*
Mă gândeam că era mai bine să fi plecat din casă măcar pentru 2,3 ore, să încerc să luminez eu din inima mea pe străzile pline de porumbei bosumflați care fâlfâiau și se țineau după mine ca un cortegiu pentru amintirea asta pe care tocmai am scris-o mai sus, aici pe acest bulevard trist, întunecos unde nimic nu e planificat și totul se naște de la sine.
Acest loc nu are anotimpuri, nu există o lună anume cât pot pleca pentru că este mai cald sau dimpotrivă, este mai răcoare. Anotimpurile le fac eu, am la îndemână această posibilitate de a răsări sau apune soarele când vreau. Și asta nu doar eu pot, fiecare dintre noi are în sine lumea lui, mai mult sau mai puțin vizibilă, pentru că atunci când, eu una, încep să vorbesc, arăt deja drumuri, păduri, castele, cascade, oaze sau după caz, fiecare ce poate articula.
*
Când încep să scriu, de fapt încep să dezvălui interlocutorului construcția care sunt.
*
De-a lungul timpului i s-a spus în fel și chip, călătorie, credință, boală, durere, mărturisire, copilărie, destin, dar până la urmă scriitura este doar aspectul tehnic al sufletului, metamorfoza lui. Când spui: Mormântul e gol! – înseamnă că: Isus e viu! Prin moartea continuă a oamenilor viața Lui e veșnică. Scrisul nu e o retragere în propria carne, dimpotrivă goarnele spun tot înainte, nu e nici pe departe o formă de egoism de vreme ce-l expulzăm. Ne izgonim sufletul fie prin scris, fie prin moarte, ne place să rămânem reci, să o luăm de la capăt.
*
Scrisul, oricât am fi de umani, disimulează, tot timpul înglobează din mers ceva ocult, ceva care-mi scapă și nu știu ce este.
Scriem să ascundem putrefacția din noi, o ascundem sub preșul alb al foii, nimeni să nu o vadă, în casă să miroasă frumos. Apoi corpul cu toate mizeriile, transpirația care trebuie ascunsă sub mirosul unui roll-on sau spray-ul de gură care inhibă mirosul de carii, igiena contează mai puțin, contează să nu mirosim în jur, să se ascundem descompunerea, și scrisul este o astfel de dez-alcătuire, de fracționare, un fel de despărțire. Și cred că dacă trupul a inventat acest mijloc de separare a acestor impurități devenite în mod straniu puritățile ființei: idei, poezii sau orice fel de gânduri pe care oamenii le pun pe hârtii este pentru că nu poate trăi cu ele, trebuie să le depoziteze undeva. Până la urmă, da, celebrul mod de supraviețuire prin scris, curățăm aproape zi de zi corpul de acest ceva inexplicabil care nu ne dă pace, roade, roade până iese și-și face singur drum în afară, scapă. Până la urmă cine se eliberează? Gândurile de corp? Sau corpul de ele?
Frisoanele, frica, iubirea, ura, bucuria, tristețea, emanațiile de tot felul nu au nici legătură cu rațiunea, nu se pot opri, nu se pot tempera. Corpul decide!
*
De exemplu, tristețea… pentru mine e un fel de poezie mută și foarte personală, bucuria o pot împărți cu mai mulți oameni la o zi de naștere, dar tristețe este o pâclă de mătase doar a mea. În viscere tristețea e forță nutritivă, se poate confunda oricând cu o pânză de păianjen care prinde hrană, neexpulzată, durerea, devine un premiu, împroșcată, vărsată pe la toți prietenii, ca orice vomă miroase urât, te eliberezi de rău dar e ca și cum ai pierdut premiul, te golești dar fără câștig. Cum să convertești durerea în operă de artă nu prietenii te învață ci singur corpul găsește o metodă să se apere, scrie, pictează sau ia forma oricărui fel de risipire.
*
Nu poți fi scriitor dacă nu ai avut cel puțin o fericire sau cel puțin o traumă. Bucuriile și tristețile de rând plafonează, se uită, devin normale și fără nuanțe, fade. Trauma se naște și de pe urma unei fericiri.
*
Mai mult, scrisul e o armă silențioasă cu amortizor performant, orice ar bubui în mintea mea nu se aude-n afară.
*
Și tot scriind, deodată sunt o fetiță alergând pe un câmp verde care ține în mână zeci de baloane colorate.
*
Scrisul nu are o destinație anume, nu este ca un tren în care te urci și știi unde cobori, mai mult decât atât, dacă vrei să te dai jos în lanul de grâu poți face stația oricând dorești.
*
După ce ai citit o carte – scrumul, păstrând în parte forma obiectului ars.
*
În literatură diferența dintre soție și iubită e colosală, dacă soțul ai voie să-l înșeli (din diferite motive: e violent, bețiv, aruncă cu banii sau chiar fără niciun motiv) soția nu e bine s-o denumești soție, cititorii vor empatiza cu gospodina din ea, cu mămica, cu toate generațiile ei de Evă primordială, este bine să găsești un subterfugiu literar și să-i spui, eventual, fostă iubită.
*
Best-seller-urile nu sunt despre femei în roluri de soții, ci în roluri de amante.
*
Libere sau soții, femeile sunt alterate.
*
Într-o carte aplaud emoția în starea ei pură, neschimbată de teama celor din jur. Emoția e singura tulburare pe care nu ar trebui s-o explicăm și să dăm socoteală pentru ea, e centrul ființei, eul, persoana, personalitatea… și cam tot ce e viu în noi.
*
Cu un aer de Germanie puternică, precisă, dar cu toate astea oricând gata să ia gâtul, amica mea a intrat în casa povestindu-mi furtunos despre cum a fost înșelată, avea, într-adevăr, fața aceea meschină, urâtă, ciudată, de femeie înșelată, o față care-și cheamă soarta. Nu știu de ce, dar soră-mea are dreptate: Unele femei și-o cer!
*
Ce rămâne după ce scrii o carte nu e decât începutul alteia.
*
Interesează pe cineva cât la sută dintr-un personaj e real sau nu? Viața lui stă numai pe foaie sau iese? Sau mai bine zis cum a intrat acolo, e întreg sau e făcut din piese? Înainte de a fi publicată o carte apare mai întâi atelierul, știm cu toții că sunt romane care se scriu în ani de zile tocmai pentru că se așteaptă momentul oportun de-a se perfecționa intriga, personajele. Citeam într-un interviu că personajul autorului respectiv s-a născut din mers, nu știa de el că va apărea și pe măsură ce citeam mi-am dat seama că personajul era confecționat astfel: o parte din trăsăturile reale ale autorului, o parte din imaginația lui, cum și-ar fi dorit el să fie, ochii erau ai portarului de la instituția unde lucra, chiar unele întâmplări, comportamentul era al unui polițist real, hainele ale unui prieten, dorința puternică de-a ajunge cineva a soției; prin urmare aveam în față un Frankenstein, pentru că nu, ficțiunea trebuia să pară realistă.
Habar nu am câți astfel de monștri am iubit… dar cred că mulți.
Dar altceva mă frământă: Mă tot întrebam de ce totuși supraviețuiesc personajele meschine, nicio foaie albă prin firescul ei nu ar trebui să permită asta, și totuși cine suflă mereu spre barca crăpată care stă să se scufunde?
*
Și dacă ar fi să mă cunoști, tu, acum, cititor fiind, ești conștient în cearșafurile cui intri? Sau mai bine zis, ești conștient în foile cui intri? J