Elena Dican 
Totuşi, cei şaptezeci de ani îi aduceau Veronicăi şi lucruri bune, nu doar boala ei şi a lui Doru. Veronica tocmai constata că vârsta ei de-acum îi adusese şi surprize plăcute. Cum era aceea că nu avea nostalgii pe care, pentru anii pe care urma să-i împlinească, le-ar fi considerat nerezonabile. De fapt, nu mai avea astfel de nostalgii. Fiindcă le avusese, fără-ndoială. Le avusese nu faţă de ceea ce i se întâmplase, nu faţă de ceea ce trăise, ci faţă de ceea ce nu trăise niciodată. Întâmplări ce rămăseseră doar în imaginaţia ei şi pe care nu apucase să le trăiască nici măcar o dată. Lucrurile acelea la care se gândise multă vreme, dar de care nu avusese parte niciând şi pe care, atâta amar de ani, îşi dorise să le fi trăit şi ea. Nu se-mplinise mai nimic din tot ceea ce visase despre ea şi Doru, dar asta nu-i mai aducea nici măcar regrete. Se simţea un pic obosită. Îi obosiseră dorinţele. Aşa că trecuse vremea în care ar fi putut, de pildă, să viseze, aşa cum visase, la seri tihnite cu Doru, în sufrageria apartamentului lor. Stând, fiecare, în fotoliul lui, cu câte o carte în mână, cu ochelarii pe nas când s-ar fi-mplinit vremea, pe deasupra cărora să fi schimbat, din când în când, priviri cu subînţeles sau cu înţeles direct, de nemăsurată tandreţe. Seri în care ar fi sporovăit amândoi despre cine ştie ce carte, despre ştirile de la televizor şi chiar despre politică. Să fi despicat, împreună, firul în patru. Aşa, despre orice. Seri în care ar fi râs în doi de aceleaşi lucruri, în care s-ar fi bucurat şi s-ar fi întristat de altele. Tot împreună. Muriseră, rând pe rând, gândurile Veronicăi la cine romantice, negrăbite, undeva, pe malul Senei, descântând un pahar, poate două, dintr-o fără de seamăn licoare franţuzească pe care ar fi ales-o el şi pentru ea. Exact aşa, ca în scenele din filmele mai mult sau mai puţin siropoase. Imagini în care se făcea că privea împreună cu Doru al ei, în acele seri cu cine prelungite indecent de mult, la vaporaşele angrenate într-un du-te – vino constant şi, o bună parte din zi şi din noapte, neîntrerupt. După care, un singur suflet şi un singur trup, s-ar fi pierdut şi ei în puzderia de oameni ce umplea străzile. Unii dintre ei asemenea lor, perechi visătoare şi discrete cărora, fie şi pentru clipe numărate, minunea de oraş pe ale cărei străzi atâta omenire visa să-şi poarte paşii măcar o dată-n viaţă, le oferea iluzia eternei îndrăgostiri şi a fericirii nespulberate pe vecie. Zeci de „El şi Ea”, cu sau fără secrete, cu taine ascunse pentru totdeauna sau, dimpotrivă, cu dorinţa de a se arăta lumii întregi fără ocolişuri, de a-şi dezvălui iubirile şi fericirea. Nu doar unice, dar şi eterne. În privinţa asta nu exista nici măcar un firicel de îndoială. Nu, nu era loc de îndoială. În niciun caz acolo şi în niciun caz atunci. Aşa visase şi Veronica că se va privi în ochi cu bărbatul ei, într-un astfel de loc, într-o astfel de seară şi la o astfel de cină, în acordurile unei melodii cu Edith Piaf sau cu Mireille Mathieu. Sau în ritmurile unei canţonete pe care s-o fi fredonat împreună cu el. Imaginile astea se estompaseră atât de mult, încât acum Veronica avea nevoie de voinţă spre a se concentra îndeajuns şi a le aduce înapoi de prin ungherele în care stăteau ascunse. Alungase din mintea ei şi imaginea serilor veneţiene, petrecute în doi, înlănţuiţi unul de privirea celuilalt. Nu reuşea să se mai închipuie nici aşa, în Oraşul Luminilor, nici în lumina feerică a restaurantelor veneţiene, aşezate chiar lângă canalul dinspre care se auzeau, în visul neîmplinit al Veronicăi, inegalabilele acorduri trimise peste timp de măiestria cine ştie cărui anonim veneţian. Nici în minunatele trăsuri în care bărbatul ei i-ar fi arătat Viena, descoperindu-i-o, nu se mai imagina, nici la plimbări pe promenadele de la Nisa, Monte Carlo ori San Remo nu mai visa. Pentru asta i-ar fi trebuit cineva care să se fi bucurat împreună cu ea, cu care să-şi fi strâns mâna, să-şi fi zâmbit sau să se fi privit complice. Numai că ea şi Doru nu avuseseră niciodată complicităţi. Complicităţile acelea care unesc cuplul şi îl sudează nu existaseră niciodată între ea şi bărbatul ei. Privise toată viaţa cu admiraţie la Adriana şi la Marius. Veronica îi considera cuplul ideal. Ceea ce şi erau, cu adevărat. La ei văzuse, mai mult decât la oricine, micile înţelegeri secrete care leagă atât de statornic doi oameni, la ei văzuse grija nesimulată şi nedisimulată a unuia faţă de celălalt… Pe Adriana şi pe Marius nu puteai, pur şi simplu, să-i separi. Umblaseră în toată lumea, în excursii şi la conferinţe. Uneori plecaseră şi separat, dar tot unul lângă celălalt păreau a fi. Aşa ar fi constatat, cu siguranţă, oricine i-ar fi cunoscut şi ar fi avut posibilitatea să-l vadă pe unul dintre ei când celălalt lipsea.
Adriana şi Marius o luaseră şi pe ea, pe Veronica, în câteva excursii. Atunci văzuse Veronica locurile în care visase că va ajunge cu Doru şi despre care îşi închipuise, tânără fiind, că le va străbate cu el alături. Doru nu vrusese să-i însoţească, fiindcă i se făcuse şi lui propunerea. De jenă, tăcuse mâlc şi n-o împiedicase nici pe Veronica să plece. Zisese doar că el s-a cam săturat de colindat. Ceea ce era adevărat, chiar colindase. Se putea spune că, atât cât fusese director, Doru străbătuse lumea-n lung şi-n lat. Dar prăbuşirea lui însemnase şi obiceiurile mai noi. Cum erau, atunci, întâlnirile de la cârciumă cu prietenii. Aşa că, într-un fel, Doru se bucura că nu-l mai bate nevastă-sa la cap. Veronica încercase să-l scoată din primejdia asta. Nu reuşise singură şi-i alertase pe Adriana şi pe Marius care sosiseră, val-vârtej, din T. Încercaseră şi ei să-l convingă că oamenii nici nu se nasc, nici nu mor directori şi că, oricum ar fi, alcoolul nu e niciodată o soluţie. Mai ales că Doru fusese bun în domeniul lui, nimeni nu l-ar fi putut acuza că nu fusese un profesionist. Ar fi putut rămâne în combinat dacă ar fi vrut. După ceea ce el numea, amar-zeflemitor, „debarcare”, i se oferise şefia celei mai mari secţii. Doru refuzase. Părăsise combinatul de tot, fără ca cineva să i-o fi cerut. Probabil că vanitatea îl şi adusese în situaţia de a găsi în băutură o rezolvare. Vanitatea lui Doru, născută din slăbiciunile lui, deloc puţine, dezvelise noi fisuri atunci când circumstanţele nu-i mai fuseseră prielnice. Încolţit, Doru făcuse promisiuni când stătuse faţă în faţă cu verii lui. Adriana şi Marius plecaseră, dar Doru nu învinsese patima decât în clipa în care fusese nevoit. Adică, odată cu boala. Cel puţin, aşa spera Veronica, că bărbatul ei îşi învinsese, de teamă, viciul care-i ameninţa sănătatea. Şi nu doar că i-o ameninţa, ci, iată, i-o şubrezise tare de tot. Veronica nu era sigură că Doru renunţase pe deplin şi definitiv la viciul ăsta. Dar, cel puţin deocamdată, nu putea ieşi din casă, era prea slăbit. Asta îl ţinea departe de amiciţii primejdioase şi de cârciumă.
Veronica aproape uitase că ţinea telefonul la ureche şi că interlocutoarea ei aştepta un răspuns. Tresări când auzi vocea întrebând „Alo, mai sunteţi la telefon?” şi fu mirată că face, destul de exact, legătura între persoană şi chip, deşi trecuse mai bine de un an de când se întâlniseră. Îşi aminti şi grădina mare şi frumoasă, îngrijită precum grădinile pe care le văzuse ea în străinătate, pe-acolo pe unde umblase. Cu bănci din lemn, aşezate la umbră. Nu lipseau nici aleile pietruite. Îi plăcuse şi clădirea care arăta ca o pensiune cochetă. Iar doamna între două vârste care aştepta acum răspunsul, la telefon, îi arătase fiecare cameră. Pe Veronica o impresionase foarte mult că fiecare cameră avea baia ei. Apoi, gazda îi arătase o terasă generoasă care se închidea iarna cu uşi imense, de sticlă. După asta văzuse sala de mese şi bucătăria. I se păruse impecabil totul şi asta îi dăduse o stare de bună dispoziţie, de veselie chiar. Alesese fără să stea foarte mult pe gânduri, mai ales că se afla destul de aproape de oraş. Numai că în momentul acela toate locurile erau ocupate. Nici solicitările aflate în aşteptare nu erau puţine. Cele două femei s-au înţeles să mai vorbească peste un an – un an şi-un pic. Unele dintre persoane locuiau doar temporar acolo, dar era posibil ca rudele să hotărască să-i lase definitiv la ei, la pensiune. Chiar aşa zisese, pensiune, nu folosise cuvântul „azil”. Era obligaţia ei de om serios, spunea directoarea, să ţină seama de cererile anterioare cererii formulate de Veronica. Veronica fusese de acord, i se păruse firesc. Senzaţia de plutire şi de voie bună care o acaparase îi aducea, iată, o stare de linişte după care tânjea de mult timp. Nu avea ce obiecţiuni să aducă, îi plăcea tot ce vedea. Mai trebuia doar să se hotărască. Îşi dădea seama că are toate şansele de a fi îngrijită omeneşte aici. Alesese. Dacă hotărârea ei rămânea definitivă, va veni în locul ăsta. Directoarea îi ceruse păsuirea de un an pentru a-i da un răspuns sigur. Precaută, Veronica o rugase pe femeie să-i permită şi ei ca hotărârea definitivă s-o ia şi să i-o comunice atunci când o vor suna.
Când Veronica auzi din nou vocea în telefon, uşa de la camera lui Doru se deschise încet şi privirea ei rămase pironită pe mâna neverosimil de slabă şi de palidă a bărbatului ei, încleştată, nervos şi nesigur, pe clanţă. Doru încercă, apoi, să facă o manevră cu cotul, fiindcă părea că mâna mai tare-l încurcă. Veronica îl privea cum se opintea să împingă cât mai mult uşa spre perete, în vreme ce trupul lui se sprijinea de cadrul uşii. Privirea ei alunecă iar şi rămase înţepenită tot acolo, pe mâna lui, aproape străvezie, în momentul în care auzi, din nou, vocea de la celălalt capăt al firului întrebând, la fel de calm precum o făcuse şi prima oară, „Alo, doamna Mavrea, solicitarea dumneavoastră mai este valabilă? Stabiliserăm să vă hotărâţi când vom avea locuri libere şi am sunat să vă anunţ că acum avem”, precizase directoarea. Iar Veronica nu-şi mută privirea de la mâna lui Doru, bătrână, lipsită de vlagă şi şovăitoare, nici când, în sfârşit, se concentră şi răspunse, hotărât şi clar, „Nu, îmi pare rău, nu mai este valabilă. Vă mulţumesc şi vă rămân recunoscătoare pentru că aţi sunat”. Fără să-l piardă din ochi pe bărbatul ei, Veronica închise telefonul în grabă şi se repezi spre Doru ca să constate la timp, din privirea lui buimacă şi panicată, că avea nevoie disperată de ea.
(fragment din povestirea „Răspuns” apărută în volumul de proză scurtă „De m-aş fi numit Şeherezada”, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2016)
