Cristina Crețu 
Răceam şi mi se umflau gâlcile. Zăceam la pat şi nu mai puteam să înghit. Prin perdeaua uşii, vedeam capul tuşii Petra. Uşa se deschidea şi un miros de gaz îmi destupa nasul înfundat. Ştiam ce mă aştepta: mâini dibace încercau să-mi modeleze şi să-mi dăruiască un trup nou, sănătos, până mi se făcea pielea vălvătaie.
Într-o iarnă, nu au reuşit. Mama a continuat lupta. A venit cu o lingură de lemn într-o mână şi cu solniţa cu sare în cealaltă, să-mi dea în gât. Lingura era ca să nu o muşc de deget. Nu am stat.
– Vreau măr! am zis eu.
– De unde, mamă, să-ţi dau măr acuma, iarna?
– Vreau un măr şi stau să-mi dai în gât!
Mama a ieşit uşor din cameră şi eu am adormit. A venit mai târziu şi m-a trezit. Mi-a întins două mere roşii, cu coaja strălucitoare, părând de ceară. Nu a mai fost nevoie să-mi pună coada lingurii pe limbă, am deschis gura, am stat cuminte şi mi-am scuturat umerii simţind gustul sării.
– De unde ai merele, unde le-ai găsit?
– Unde n-am fost! Am ajuns şi la doamna Osiac, mi-a explicat mama. Ea mi le-a dat.
Doamna Osiac era învăţătoare la noi în sat. O femeie blândă, cu glas duios. Am întâlnit-o de multe ori în biserică şi i-am auzit vocea frumoasă.
De câte ori o vedeam şi dacă mi s-ar întâmpla să o mai văd, acelaşi gând aş avea:
„Doamna Osiac, care mi-a dăruit într-o iarnă cele mai frumoase şi mai dulci mere, în timpuri când nu se găseau, ca şi cum ar fi fost două mere de aur”.
