Elogiu scrisului

Când eram mai mică, știam să supraviețuiesc, crescusem aproape 14 ani la țară, acolo unde nu exista să suni la 112, pentru că drumurile erau oricum blocate ori de zăpadă ori de alunecările de teren, și chiar dacă ar fi existat un elicopter disponibil ar fi fost pentru doi, trei oameni. Cel mai greu era să supraviețuiești cu frigul, despre foame nu mai putea fi vorba, oamenii își făceau provizii din timp, dar când ningea uneori nu puteai ieși din casă, firele de curent electric sau cele pentru telefonie fixă erau distruse, lămpile pe gaz unii le aruncaseră demult,  rămânea doar să te descurci pe cont propriu. Noroc cu străbunicul care știa cum stau lucrurile și când începea iarna își aducea în casă o scară potrivită și dacă se întâmpla să rămână blocat deschidea fereastra din interior, dădea zăpada și punea scara să coboare, dacă era cazul, dacă nu, uneori își dădea drumul pe toboganul natural. Așa ne-a găsit el într-o dimineață, dezgropa zăpada de la geamul nostru, dar pe vremea aceea aveam străbunic, și ce bine era, apoi viața ne-a învățat că putem și singuri. Mama era stresată că întârzii la școală, dar el a calmat-o că nimeni nu va ieși din casă până după prânz și că noi eram un caz fericit că nu stăteam chiar la margine.

Acum nu mai există nici margine, ceea ce înțelegeam atunci prin margine, copilul meu nu înțelege azi, pentru că deși s-a construit mult, numele de margine tot a rămas. Margine, marginea localității, unde se terminau casele, începea islazul, apoi câmpul. După 1989, cei minori, ca mine, au primit de la stat loc de casă, 500 m², aici la margine, însă nimeni din familie nu concepea situația absurdă: să facem casă la margine, adică în cel mai periculos loc, unde zăpezile erau de câțiva metri înălțime, turmele de mistreți erau la ele acasă, iar vara se făceau bălți de la inundații. Între timp, aici e plin de case, a devenit intravilan, zăpezile nu mai sunt ce au fost, mistreții au dispărut, locul meu a fost vândut, dar și acum ai mei compătimesc pe cei care locuiesc la această „margine”, devenită un fel de Snagovul Bucureștiului.

Am mai învățat să supraviețuiesc în zonele de conflict pe unde am mai trăit, că e bine tot timpul să ai în casă conserve, orez, apă, cutii goale, valize, haine groase, lanterne, mănuși, medicamente, tot felul de chestii. Sau că atunci când auzi alarma orașului e bine totuși să te întorci acasă, să nu te adăpostești cine știe pe unde, pentru că așa cei care țin la tine intră în panică și încep să te caute și există riscul să mai moară și alții în afara ta. Prima regulă era: cât mai puține victime, chiar dacă prima erai chiar tu.

Anul acesta, când am fost la munte în Retezat, scria peste tot: Atenție urși!, dar vedeam oameni cum se plimbau liniștiți la aproape 50 km de prima localitate. Chiar dacă mai existau case, erau răzlețe și totul părea pustiu, apoi cu cât am intrat în munte vedeam doar indicatoare spre diverse cabane situate la câteva ore de mers pe jos, indicatoarele erau singurele semne umane, în rest liniște și ecouri de drujbe. Da, se tăia mult, prietena mea Irina avea o aplicație și atunci când vedea un tir plin cu bușteni făcea poză și o trimitea direct la un centru de control, făcuse asta mult timp, dar renunțase pentru că aplicația nu dăduse niciun rezultat, era menită să te facă să crezi că dacă te implici poți rezolva ceva, însă aplicația, ea însăși, era destinată de la bun început să te ducă pe o pistă falsă, adică să te facă să crezi că autoritățile se implică împotriva acestor defrișări, tu te bucurai, uite în sfârșit se face ceva, dar de fapt efectul aplicației era invers, își dădea doar bucuria și impresia că totul e sub control, iar defrișările mergeau mai departe.

Pustiul de la munte este foarte diferit de pustiul de la câmpie, acolo vântul șuieră foarte rău, însă există marele avantaj că vezi, vezi pretutindeni în câmp deschis,  aici erau foarte mulți copaci, multe sunete cu care nu eram obișnuită și simțeam orice colț ca fiind un potențial pericol. Ghidul a zis să urcăm pe jos până la un lac, iar eu nu am vrut să mă dau jos din mașină, le-am spus sincer că-mi e frică de urși. Vedeam turiști în jur, doar că libertatea de aici mi se părea primejdioasă. Ghidul încerca să mă convingă că se poate trăi alături de animale sălbatice, da, dacă le știi comportamentul, mă gândeam, dar pentru mine care trăisem la oraș mulți ani nu aveam acest simț al prieteniei cu ursul, era de-a dreptul inhibat și nu-mi părea ușor. Mi-a zis atunci, renunțând la ideea de a mai vedea lacul, că sunt mai sălbatică decât urșii, că, prin absurd, dacă mă întâlnesc o să văd că voi aveam un contact cel puțin uman, aproape amical. Am fost de acord și cu asta dacă m-aș fi făcut tot una cu natura, cu muntele, dar hainele mele miroseau a Coco Channel și nu cred că ar fi avut vreun efect plăcut asupra ursului, dimpotrivă. Atunci, într-o secundă, mi-am zis: Doamne, cât de departe sunt, deodată m-am simțit în epoca de piatră și chiar puteam să fim foarte bine dacă mașina se strica. M-am dat jos, dar nu din mașină în primul rând, ci din regnul meu de animal speriat de neputință, am încercat să mă integrez, așa cum te integrezi la o petrecere când nu cunoști pe nimeni, numai că eu, și acolo, și aici în pădure, stau de-o parte. Încet, încet am început să fac poze unor flori montane pe care nu le mai văzusem de când eram mică, apoi am găsit mure, am mâncat fără să stau pe gând. Ghidul venea din spate și spunea, mâncând și el: Și ursului îi plac! Eram, deci, pe drumul bun al înglobării într-o lume din care nu făcusem niciodată parte. Am petrecut așa toată ziua și a fost ca și cum eram om, apoi animal și tot așa, dar sincer, nici azi nu-mi dau seama unde am fost mai om sau mai animal, în mașină sau pe jos?!

Altădată am fost la Paris, eram de șapte zile și nu se întâmpla nimic. Mi se părea un non-sens să te duci la Paris și totul să fie de-o banalitatea bolnavă, cumva aveam aceeași așteptare pe care o avusesem la munte, să apară ursul, să se întâmple ceva. Mergeam de la nouă dimineața până la prânz pe tot felul de străzi și străduțe cu tot felul de copaci înalți ale căror rădăcini spărgeau trotuarele și asta mă făcea să fiu mereu cu ochii în jos în preajma lor, dar ce era plăcut că, de cele mai multe ori, coroanele lor imense adăposteau terase. La ora mesei, mă opream și eu să mănânc scoici, să beau un pahar cu vin sau un espresso, admirând în tăcere și cumva pe furiș rădăcinile care crăpau asfaltul, între timp devenit casant. Mă afiliez copacului și mă compar cu el dintr-un soi de asemănare mascată, poate că atunci când i-am atins coaja în treacăt nu am făcut altceva decât să-l ating cu ramificații similare. Oamenii treceau apatici vorbind la telefon sau fumând cu pași mari, peste rădăcinile copacului ieșite la suprafață. Poate că așa ar fi trebuit și eu să fac, să rămân la Paris și să-mi neglijez originea, cine o mai ia în seamă, toată lumea o ocolește, chiar o ascunde, așa cum încercaseră niște muncitori să pună ciment peste temelia copacului, am văzut mulți oameni care-și ascund rădăcinile, de cele mai multe ori fără succes, cât ai vrea și cu cât înaintezi în vârstă, trecutul se îndepărtează și rădăcina crește. Pentru unii, trecutul este o maladie de care nu pot scăpa, indiferent în câte țări s-ar muta, câte tratamente și-ar aplica, nu doar că e imposibil, este ireversibil și, mai ales, în creștere. Cred că tot ce putem face e să ne educăm rădăcinile, să le ordonăm, să profităm de ele la maximum. În acest caz, oxigenul nu e dat de frunze, vlăstari noi-copii, ci de izvoarele tămăduitoare. La  terasa unde eram aveau și mâncare românească, apoi am simțit mirosul de budincă cu rom și imediat am ajuns la bunica. Mi-am zis că trebuie să țin minte acest moment, pentru că într-o zi am să scriu ceva despre bunica, dar nu a fost să fie, am scris despre rădăcini, sau poate că este același lucru…

Dar într-o zi, după atâtea călătorii,  ajungem aici, pe foile albe, în acest îngheț, fără puncte de reper, dar totuși cu un bagaj de întâmplări pe care-l cărăm inevitabil, aici e și prima sursă de hrană: amintirile! Îmi place teribil acest meniu, mai ales că e la îndemână, mă pot servi singură acasă din teancul de foi, iau una, două, câte vreau, dar mai ales câte pot duce, pline, desigur sunt mai grele, trebuie săpat după trufe, dar cu timpul am învățat locul unde sunt.

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Scrisul se comportă precum un copac, dacă-l uzi, rădăcinile vor sta la suprafață și nu se vor duce în jos singure după apă; memoria cu amintirile ei cred că este nutrimentul cel mai bogat și dacă servim foilor doar întâmplări de care ne lovim zi de zi, tot felul de banalități de teritoriu care se întâmplă tuturor și nu sondăm după izvorul cel mai de preț, copacul, desigur va crește, chiar foarte mare, dar va fi gol, fără de fructe, fără substanță.

„Rădăcină 1 Organ al plantelor superioare având rolul de a fixa planta în sol și de a absorbi apa împreună cu substanțele minerale dizolvate în ea. 2 (Pop.) Parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și de funcțiile pe care le are. 3 (Fig.) Element fundamental.  Și: temelie. 4 (Fig.) Profunzime. ”

Elogiu scrisului este în același timp un elogiu raiului și iadului deopotrivă, undeva între aceste două talere se află scriitorul care, cu pana lui scriitoricească, de data aceasta nu a lui Maat, încearcă să restabilească pacea. Nu-mi dau seama dacă e bine sau rău, asta e singura tragedie că nu pot discerne J,  în rest, viața merge înainte, și dacă corpul meu a decis că trebuie să scriu înseamnă că nu e în pierdere. Corpul tot timpul extrage un beneficiu, chiar și inconștient, așa că mă las pe mâna lui la propriu J.

A scrie o carte e ca și cum ai pune la încolțit sămânța unui copac, știi ce vei scrie așa cum știi ce specie de copac sădești, dar nu vei ști niciodată unde se duc rădăcinile, cum cresc, ce dezgroapă pentru a-și face loc și, mai ales, nu știi de ce are nevoie, câtă apă, ce fel de mijloace. Încet, încet crește tulpina, scheletul se ramifică și la final avem coroana, cartea în splendoarea ei, unele sunt pline de flori, altele nu, depinde de rădăcină și de intemperiile care au fost pe foaie.

Cât mă privește, rădăcinile pe care le ramific mi le-aș vrea cât mai adânci, aș vrea să foreze după amintiri, după întâmplări, dar uneori sunt blocate și traseul se schimbă. Scrisul este despre cum îți faci loc în tine, scriitorul e propriul pământ. Din afară, avem, desigur, apă, soare, uneori inundațiile dăunează, la fel și soarele poate arde frunzele, dar rădăcina e mereu protejată, partea invizibilă rămâne de cele mai multe ori neatinsă. Odată plantată sămânța, scriitorul rămâne captiv, este ca și cum zi de zi își ridică un grilaj în jurul corpului, acea coajă a tulpinii e de netrecut, cine încearcă să o rupă din afară nu face decât rău, locul acela nu se vindecă.

Scrisul are abilitatea de-a prelungi mâna până acolo unde dorește, să atingă cu aceste ramificații-propoziții lucruri sau oameni pe care nu i-a văzut niciodată, poate că scopul lui este să dilate pupilele pentru căutare. Permanenta căutare…

(foto din arhiva personală)