Naiba să-l ia de Crăciun fericit!

Era o siluetă ciudată ca de copil: şi totuşi nu chiar de copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin mijloace supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot mai departe, micşorându-se până la dimensiunile unui copil. Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca al unui bătrân; şi totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi musculoase, mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de puternice. Picioarele şi tălpile, de o formă delicată, erau ca si braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat, iar în jurul taliei avea o centură strălucitoare, cu un luciu frumos. Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă, şi într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel mai ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol limpede şi sclipitor de lumină, datorită căruia toate acestea se vedeau, şi care era fără îndoială motivul pentru care folosea, în momentele de plictiseală, o scufie în chip de formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ. Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci, pe măsură ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într-alta, astfel încât acolo unde la un moment dat era lumină în momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea diverse fluctuaţii, ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare fără cap, ba un cap fără trup, iar aceste părţi care se descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur vizibil în bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se petrecea acest miracol, vizitatorul era din nou el însuşi, limpede şi desluşit, întotdeauna.

― Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost vestită? întrebă Scrooge.

― Eu sunt! Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi fost lângă el, ci undeva, departe.

― Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? se interesă Scrooge.

― Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute.

― A trecutului de demult? întrebă Scrooge, ţinând seama de statura lui pitică.

― Nu. A trecutului tău.

Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut să-i spună de ce, dar simţea o aprigă dorinţă de a vedea duhul cu scufia pe cap si îl rugă să se acopere.

― Cum?! exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, cu mâini pământene, lumina pe care o dau eu? Nu e de-ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut această scufie şi m-au silit atâta amar de ani s-o port îndesată pe frunte! Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras scufia pe ochi” duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. îşi făcu apoi curaj să întrebe ce treburi îl aduseseră acolo.

― Binele tău, spuse fantoma. Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică să-şi spună în sinea lui că o noapte de odihnă netulburată i-ar fi fost de mai mult folos.

Probabil că duhul l-o fi auzit ce gândeşte, căci spuse imediat:

― Atunci, plângerile tale. Ia seama! îşi întinse mâna puternică în timp ce vorbea şi îl apucă uşor de braţ. ― Ridică-te şi urmează-mă!

Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea si la acel ceas din noapte o plimbare nu era deloc potrivită, că patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero afară, că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu se putea împotrivi strânsorii lui, deşi era blândă ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el.

― Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad.

― Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar acum! În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de câmpuri pe fiecare parte.

Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el dispăruseră şi întunericul şi ceaţa, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.

― Doamne Dumnezeule! spuse Scrooge, încleştându-şi mâinile în timp ce se uită în jur. în locul acesta am crescut! Aici am copilărit! Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranţe, bucurii şi griji, de mult de tot uitate!

― Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz? Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş, si se rugă de fantomă să-l ducă unde pofteşte.

― Îţi aminteşti drumul? întrebă duhul.

― Cum să nu mi-l amintesc? strigă înflăcărat Scrooge. Aș putea să-l urmez legat la ochi.

― Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! remarcă fantoma. Hai să mergem.

Porniră pe drum si Scrooge recunoştea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. Văzură câţiva ponei flocoşi venind în trap spre ei, purtând în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în şarete si căruţe mânate de fermieri. Toţi băieţii erau voioşi si strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.

― Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezenţa.

Voioşii călători veniră spre ei şi, în timp ce se apropiau, Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi de ce îi tresăltă inima când ei trecură prin faţa lui? De ce oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când se despărţeau la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!

― Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui.

Scrooge spuse că ştia. Şi suspină. Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un conac din cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează de vânt în vârf şi un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă acum o ruină, căci acareturile sale erau puţin folosite, pereţii erau umezi si mucegăiţi, geamurile sparte şi porţile căzute. In grajd umblau ţanţoş si cloncănind nişte păsări, iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase şi cu puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îţi evoca prea multe treziri la lumina luminării şi nu prea multă mâncare. Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o uşă din dosul casei. Se deschise în faţa lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de bănci şi de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să pară şi mai pustie. La unul dintre pupitre, un băiat singuratic citea lângă un foc firav. Scrooge se aşeză pe o bancă şi plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată fiinţă uitată. Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din spate, leneşul balans al uşii unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i şi mai tare lacrimile. Duhul îi atinse braţul, arătând spre binele său mai tânăr, absorbit de lectură. Deodată, un bărbat cu veșminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră, cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.

Charles Dickens, „Colind de Crăciun”

(fragment selectat de Odilia Roşianu)

(sursa foto: gowandachamber.com)