Florica Patan 
Nichita Stănescu (31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București), supranumit de unii zeul nordic rămâne un poet care nu seamănă decât cu el însuși (Eugen Simion); el ne propune o nouă filozofie a cunoașterii, sub forma unui joc, o Altă matematică, poem apărut cu acest titlu în volumul Măreția frigului, 1972.
În prima strofă, sugerând căutarea, probabilitatea, indecizia, poetul intră într-un joc formal neomodernist, al verbului „a ști”, cu varianta afirmativ-negativă știm / nu știm, realizând spectaculoase salturi de la raționalul cognitiv, la iraționalul imaginar, substanță a realității percepută mental, într-un rafinat balans poetic de factură discursivă, incluzându-ne cu acest noi în actul cunoașterii printr-un canal de comunicare sui-generis emițător – discurs liric – receptor:
Noi știm că unu ori unu fac unu
Mai știm, în continuare :
Știm că cinci fără patru fac unu
Știm, noi știm că opt / împărțit la opt fac unu
Știm că unu plus unu fac doi
Sunt două planuri aici, și ele vor continua, până în final, ca spații ale cunoașterii poetice (bivalent și polivalent). Mai întâi, sfera cognitivă, aparținând logicii, reprezentată mai sus, cu un adevăr ca rezultat al celei mai simple înmulțiri, scăderi, împărțiri ori adunări, cele patru operații aritmetice, reprezentând lumea și adevărurile ei, așa cum sunt.
Așadar, gândirea conține posibilitatea unei stări de lucruri, ceea ce poate fi gândit este și posibil. Citind poemul în cheia jocurilor de limbaj (Ludwig Wittgenstein), există două tipuri de spațiu logic: unul bivalent (spațiul da / nu, adevărat / fals) și unul polivalent. Se pune semnul identității între gândire, imagine, imagine logică și propoziție, o propoziție nu în sens gramatical, ci ca semn care se află în relație proiectivă cu lumea. Toate acestea, gândirea, imaginea, imaginea logică și propoziția sunt modele ale realității. Unui fapt logic îi corespunde unul real. Nichita Stănescu pornește demersul său cognitiv, generator de principii, din cea mai logică situație, pentru a o răsturna și reconfigura metafizic, el, absolvent de Filozofie, teoretician al ideilor pure, pe care le de-contextualizează și le re-contextualizează într-o viziune proprie, cu aplecarea Gânditorului peste versantul transparent al lumii.
Ce anume nu știm?
dar un inorog ori o pară / nu ştim cât face;
dar un nor fără o corabie / nu ştim cât face;
dar un munte împărţit la o capră / nu ştim cât face;
dar eu şi cu tine, / nu știm, vai, nu ştim cât facem.
Din nou, operații matematice cu obiecte și ființe într-un stil în care imaginarul pătrunde în fabulos, inorogul cu un corn în frunte, simbol al omului de geniu, înmulțit cu o pară, într-un gest „matematic”, de o simplitate maximă și, în același timp, absurdă, ar fi o situație, o categorie filozofică fără un răspuns posibil, și, la fel, mai departe: scăderea corabiei, simbol al cuceririlor, al pătrunderii în cele mai îndepărtate zone ale lumii, dintr-un nor ce ne apasă cu întunecimea sa, ar fi o situație imposibil de gândit rațional ; muntele, reprezentare a înălțimilor spațiale, dar și spirituale, împărțit la o capră ce pare că-i saltă piscurile, nu poate avea o soluție nici rațională, nici imaginară, nici absurdă. Gramatical, propozițiile încep cu un dar adversativ, reprezentând relația, ca și categorie filozofică, rezolvată prin coordonare adversativă, cu senzația de balansare într-un echilibru sensibil știm / nu știm, percepții firești, experimentate prin experiență, și altele transparente, care se presupun, și nu se văd. Cele din urmă rămân definitiv nerezolvate, poetul alegând finalmente o altă cale de soluționare în demersul său cognitiv.
Ajungând la cunoașterea propriei ființe, eu și cu tine ( nominativ plus acuzativ / subiect plus complement asociativ), considerând structura un subiect multiplu, în logica unui cuplu, eul poetic configurează neputința de a ști prin interjecția dezolării vai și repetiția verbului la forma negativă nu știm, vai, nu știm cât facem, asumat liric în egală măsură de cei doi protagoniști.
Strofa a doua este o punte de trecere spre acel altceva prefigurat încă din titlu, aici rămânem încă în sfera semantică a lui știm cât face / fac, dar termenii operațiilor cât și soluțiile sunt absurde :
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roșcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…
Asociațiile inedite de cuvinte: plapumă, , varză, steag, tramvai, conopidă, ou, astragal, intrate în categoria filozofică a esenței, ca substanță a ceea ce este real, ce corespunde substantivului, nume de obiecte, dar și de ființe: iepure, roșcovană, porc, cal, înger, precum și ritmul alert, pe nerăsuflate, din strofa a doua, induc, mai întâi, trăiri nedefinite, într-o lume ce pare cu totul confuză, ce nu mai seamănă unei realități logice, ci, mai degrabă, ilogice, intrate într-o metafizică a cunoașterii existenței și în încercarea de a înțelege matematic Lumea, prin jocurile de limbaj, poetul operează cu elemente concrete, care, departe de a lăsa lumea așa cum e, o re-creează , proiectând-o în imaginarul inefabil, invizibil.
Alte categorii filozofice, precum relația (configurată prin forme comparative și relative), acțiunea, posesia și pasiunea, timpul, spațiul, calitatea ( exprimată prin adjective ) lipsesc sau sunt foarte puțin reprezentate sau figurate simbolic, doar cantitatea este văzută ca rezultat în operațiile aritmetice propuse : numerale de ordinul unităților celor mai mici : un și o, atât în ipoteze sau ca termeni ai operațiilor, cât și în soluții. Surprinzătoare soluții, dar poetul are propriul său limbaj, dând înțelesuri proprii, vizionare, lumii, răsturnându-i sensurile. Pentru că adunând și înmulțind, scăzând și împărțind, acțiuni cotidiene, absolut firești, au un rezultat corect, rațional. Acelorași acțiuni aplicându-li-se termeni nepotriviți, alambicați, ce răstoarnă realitatea și legile ei, în stil stănescian, cu dicteu automat sau nu, atunci când avem și răspunsuri, li se cuvine, desigur, o altă realitate, și ea răsturnată pe care o percepem încă, în plan mental, apropiindu-ne de miracol surprinși afectiv, temători, tensionați.
Pentru a descrie lumea, imaginea își are obiectul din exterior și îl reprezintă ca adevărat sau fals. Prin urmare, forma de reprezentare rezidă din identitatea formei logice cu forma realității. Deci forma logică este comună limbajului și lumii. Obiectele reprezentate sunt definite ca substanță a realității imediate, repet, prin substantive, și când combinarea lor prin operații matematice nu poate avea un rezultat accesibil prin experiență, percepții sau senzații, ca într-un discurs despre Dumnezeu, de exemplu, circumscriind realității imaginarul, atunci nu pot fi descrise, însă pot fi arătate. În ceea ce nu știm, Nichita Stănescu face așadar distincția între ceea ce poate fi spus și ceea ce poate fi arătat. Ce înseamnă în lirica lui Nichita invizibil și transparent ne lămurește însuși poetul: …Nu invizibile, pentru că prin invizibil se vede. / Transparente, pentru că prin transparență nu se vede, / transparența fiind memoria plângândă a tot ceea ce este invizibil ( în Pierderea cunoștinței prin cunoaștere).
Imaginile iraționale din strofa a II-a induc stări de confuzie, pentru ca apoi, în ultima strofă, sentimentul iubirii să acceadă spre ideea de statornicie în comuniune și să aibă o înaltă intensitate : Numai tu și cu mine / (…) adunați și scăzuți / rămânem aceeași… A treia parte este remarcabilă prin amplitudinea structurală a sentimentului asupra mentalului, ca aspirație poetică de cunoaștere și descifrare a Ființei, prin iubire, sentimentul cel mai înălțător. Avem și o soluție aici, în problema cunoașterii poetice: superioritatea emoției, a sentimentului, față de rațional, inima nu poate transfigura realitatea, nu poate deforma sau distorsiona, nu poate alungi sau răsuci lumea, adevărul ei este mai real decât cel aflat de mentalul nostru, cu senzații și percepții ce pot fi neconforme realității.
Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uităm şi noi cu colţul inimii noastre spune Nichita în Fiziologia poeziei.
Pieri din mintea mea! / Revino-mi în inimă ! întoarcerea imperativă (două verbe la imperativ) și dublă exclamație, la trăirea sentimentului de iubire, dincolo sau dincoace de percepții mentale, contemplarea iubirii în stare pură, aceasta este o altă matematică, nu pentru minte, ci pentru suflet, o opțiune poetică pentru categoria filozofică a pasiunii ce pune în mișcare Lumea.
Altă matematică, Frunză verde de albastru, Necuvintele, totul la Nichita Stănescu înseamnă aventura limbajului ce se întoarce, în cerc, asupra limbajului însuși , pentru că el oftează abstract și filozofează ermetic (Daniel Cristea-Enache, în Lyrica magna).
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu știm, vai, nu ştim cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roșcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…
Numai tu şi cu mine
înmulțiți şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă !
(Nichita Stănescu, din vol. Măreția frigului, 1972)
