Mercury

– Accident fericit!

– Descoperire frumoasă!

Serendipitate – nu căutai, dar deodată apare în fața ochilor ceva nemaipomenit. Precum comercianții arabi care au întâlnit insula Ceylon, azi Sri Lanka, și au exclamat: Sarandab! Sau poate o poveste de dragoste (Serendipity, 2001), un joc video (Final fantasy) unde Serendipity este un loc al plăcerilor unde trebuie să ajungi, câteva cărți sau chiar un bar poartă acest nume. Dicționarul dă un exemplu: Serendipitate este atunci când găsești 20$ în buzunarul unei haine pe care nu ai mai purtat-o demult. Mi s-a întâmplat, ce e drept și mie, să găsesc 50 lei, deci aproximativ 10$ și să am această clipă de bucurie, chiar i-am spus și soră-mii în ziua aceea când am vorbit la telefon, dar, dacă ar fi să mă gândesc la bani, momentul meu de serendipitate financiară a fost când aveam 10 ani: Mergeam cu bicicleta pe trotuar și am găsit 100 lei! Când am ajuns acasă, am împărtășit momentul meu euristic cu părinții și ei s-au bucurat la fel ca și mine. Acest prilej de încântare întâmplătoare avea să-mi servească mai târziu, după mulți ani, când îmi revenea în minte episodul descoperirii banilor, nu al bancnotei în sine, ci al unor cunoștințe în mine. Dar, dacă stau bine să mă gândesc, serendipitate pentru mine a fost atunci când, tot mică fiind, bunica mi-a spus că dispăruse găina mea preferată, cea cu moț, dar după câteva săptămâni am văzut-o cu ochii mei venind încet dinspre vecini cu douăzeci de pui albi după ea sau poate că serendipitate e atunci când primești o moștenire sau când faci o descoperire epocală în grădină, cum a fost atunci când mama a semănat plicul de iarbă și a răsărit soiul de flori regina nopții și multe astfel de nimicuri care aduc o bucurie neașteptată. Și cred că aș mai putea să adaug când am văzut curcubeu pentru prima dată la vârsta de 30 de ani sau anul acesta când conduceam și o vulpe mi-a trecut calea pe autostradă și, culmea, s-a oprit câteva secunde spre bucuria noastră, cu atât mai mare, deoarece vulpea este totemul fiică-mii.

Serendipitate = Găsește-te! Găsește-te și vei da de locuri minunate în tine, de care habar nu aveai că există, adevărate oaze de frumusețe și libertate, scenariile neintenționate, imaginare în acel sens pozitiv al aflării a ceva nou, miraculos sau stările bântuite de gânduri cu final fericit. Corpul uman tolerează foarte bine această stază paradisiacă, dar tot de aici se nasc și marile anchilozări, pentru că atunci când vrea să treacă la fapte corpul își dă seama de neputința lui, iar creierul rămâne cu visatul acelui tărâm utopic, unde merge fictiv pentru a se delecta.

Sunt momente ca niște scântei care se aprind în mine, privesc uimită pe cerul meu personal și foarte artificial, ca la o zi de august când meteoriții cad. Exact așa a și fost, acum câțiva ani, eram la țară și se tot anunțase că vine ploaia de meteoriți după ora 10 seara, mi-am zis că nu e foarte târziu și că pot ieși în curte. Am ieșit la ora 10, am privit cerul și totul era nemișcat, am stat cu privirea ridicată multă vreme până când mușchii gâtului au cedat, m-am plimbat puțin prin curte, Calea Lactee, o parte din ea, se vedea perfect, clar, chiar un nor stelar se vedea cu ochiul liber și în toată liniștea care mă cuprinsese privind direct spre Steaua Polară nu se vedea niciun meteorit, lateral totul era blocat de case și copaci. În ultima secundă, când voiam să intru în casă și mă consolasem cu Calea Laptelui, îmi vine ideea să mă urc pe o scară rezemată de un copac, doar să privesc ceva mai de aproapeJ galaxia. Printre frunze și fără să mai caut cu privirea pietrele cosmice, chiar uitasem, în mare viteză și oblic am văzut căzând meteoriții: Serendipitate! Da, da, mi-am zis, doar nu mă așteptam să-mi cadă meteoriții în capJ, adică vertical, cum greșit privisem, normal că ei cad oblic, dar nicio secundă nu-mi dădusem seama… râdeam și mă gândeam ce dreptatea avea Paul Dirac când a spus: „Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.”

Întotdeauna viața se întâmplă când acționezi, când gândești, nicidecum când aștepți să fii servit, așa cum așteptasem și eu să văd întins pe tavă cerul plin de stele căzătoare, ei bine, nu, a trebuit să gândesc puțin să urc pe scară, iar acei doi metri au contat esențial.

În zilele noastre, parcă nu mai e nimic de surprins, totul a fost descoperit, totul  a fost gândit, invențiile sunt tot mai rare, secolul 21 se răsfiră tot mai lent, așa cum și anii de la 1900 începuseră, dar pentru omul de rând a pleca într-o excursie e prilej bun de serendipitate, asta dacă nu aflăm tot de pe internet dinainte, ar fi bine să mai lăsăm și locuri nevizitate virtual, astfel încât să ne surprindă. Așa mi s-a întâmplat când am fost în Seychelles. Citisem despre flora și fauna locului, despre specia endemică de cocotier a cărui nucă poate ajunge și la 20 kg, știam teoretic destule, însă am fost surprinsă. Am văzut orhidee prin șanțuri, știam că sunt, citisem, dar chiar așa pe marginea drumului nu-mi imaginasem, unele agățătoare prin copaci, altele pe tije lungi răsăreau de peste tot, la fel știam că sunt și lilieci, o specie vegetariană pe care localnicii o consumă cu plăcere, se servește în restaurantele tradiționale la un preț acceptabil. În zilele cât am stat acolo, am urcat pe o șosea asfaltată spre vârful muntelui Morne Blanc, pentru a ajunge la o mică platformă de unde se putea admira panorama locului, de-o parte și alta a drumului, bananieri din care puteai lua fără grijă, fructele stelare erau deja căzute pe jos, papaya la fel peste tot, flori nu mai spun și deodată o aud pe fiică-mea: Mmmm, miroase a grătar ca la bunica!. Așa era, mirosea foarte bine, însă nu se vedea niciun restaurant în zonă, doar câteva case răzlețe pe munte, apoi auzim o voce: Vă rog frumos, veniți la masă, avem liliac prăjit! Ieșea, alergând din curtea lui spre noi, un bărbat creol. Am refuzat politicos. Îmi amintesc apoi alt moment, când am intrat prima oară în apă, ceva de vis, dar nu temperatura perfectă și culoarea au fost uimirea, ci peștii sanitar care mă încercuiseră și nu mă lăsau deloc. Ce e drept, în România la Eforie Nord, așa de distracție, făcusem terapia asta, numai că la această clinică erau niște peștișori inofensivi, în libertate însă, în Oceanul Indian erau ceva cu mult, mult mai mari. Mă pișcaseră de câteva ori și era destul de straniu, dacă stăteam pe loc riscam să fiu masa lor de prânz, așa că am preferat să înot și, înotând, am dat de o altă specie de pești galbeni, care păreau mai calmi, în sensul că, deși mă înconjuraseră și ei, mă tratau ca pe o mamă care apăruse ad-hoc și corpul era adăpostul perfect, aceștia nu aveau de gând să mă guste.

 „Așadar, ce este opusul Serendipului, un pământ de sud cu condimente și căldură, verdeață luxuriantă și colibri, spălate la mare, ascuțite? Gândiți-vă la o altă lume din nordul îndepărtat, stearpă, legată de gheață, frig, o lume de sânge și de piatră. Numiți-l Zembla. Zemblanity, opusul serendipității, facultatea de a face descoperiri nefericite, nefericite și așteptate.” – Armadillo, de William Boyd, 1998. Zemblanity este antonimul, cu referire la arhipelagul Novaya Zemlya din Oceanul Artic.

Nova Zembla (2011) este un film olandez, istoric, dramă: „filmul descrie ultima călătorie a lui Willem Barentsz și Jacob van Heemskerk din anii 1596 – 1597, atunci când, împreună cu echipajul lor, au încercat să descopere trecerea nord-estică către Indii. Însă, din cauza gheții, echipajul a fost blocat pe insula Nova Zembla.”

Efectul Novaya Zemlya este un „miraj polar cauzat de refracția ridicată a luminii solare între straturile termice atmosferice. Efectul va da impresia că soarele răsare mai devreme decât ar trebui și, în funcție de situația meteorologică, efectul va prezenta Soarele ca o linie sau un pătrat – denumit uneori soare dreptunghiular – format din clepsidră aplatizată”. Și ce e distractiv, că deși se cheamă efectul Novaya Zemlya, sună mai mult a serendipitate.

Dar să trec mai departe, să nu mai stau nici eu împotmolită în Nova Zembla și să găsesc o cale să trec de ghețurile paginii să ajung la un loc cald, la o surpriză plăcută.

Supraviețuirea cere comerțul cu foaia albă, ce dau, ce primesc, care e calitatea și care sunt cantitățile pare să nu aibă importanță, necesar este să plec, să caut un traseu fără pericole, apoi să mă întorc teafără cu hrană pentru o vreme, dacă începe topirea. Aici nu sunt urși polari, dar sunt amintiri, care la fel se agață de mine și mă pun jos pentru o vreme. Așa cum echipajul olandez a călătorit în etape aproape 8 ani prin frig, aproape un an a stat blocat pe iceberg-uri, la fel și eu călătoresc de 10 ani prin paginile aceluiași manuscris, tot caut drumuri de urmat să pătrund mai mult sau, dacă nu pot, să caut drumuri de ieșit. Marinarii au vânat sute de morse pentru a le lua fildeșul, au găsit tot felul de cristale și la final au reușit doar să trăiască, toate aceste bunuri au fost abandonate.  Din păcate, sunt eșuată pe banchiza aceasta. Nu am de gând decât să trăiesc. Nu vânez nici vulpi polare și nici nu pun capcane pentru urși, doar încerc să delimitez acest pol al frigului de restul lumii, aici pe foaia albă unde nimeni nu se încumetă să mă însoțească. Și cu cât mă dezbrac și sunt mai sinceră, cu atât e mai frig.

Deși expediția olandeză a eșuat, a fost considerată un succes. Pot spune la fel, rostul meu este să repar, să lipesc, să adun lemne, să mă încălzesc, chiar dacă mai moare ceva din mine  trebuie să continui să caut pietre prețioase. Când debarc pe o insulă necunoscută e bine să fiu vânător, să am arme și săgeți la mine, altfel devin vânat. Asemenea debarcării într-un om necunoscut, la poale e cald, sunt plaje și pomi fructiferi, mă încălzesc și mă hrănesc, dar pe măsură ce pătrund în adânc găsesc o ființă macabră.

Mereu căutăm marea iubire, această Chină a olandezilor, dar ne blocăm în ghețari.

Visul până la urmă e unul banal, personajul din film nu dorea decât să aibă o brutărie unde să facă  pâinea cea de toate zilele… Într-un fel, viața lui să aibă continuitate, dacă foamea vine zi de zi, așa și pâinea trebuie să vină, zi de zi. Am să dau și eu numele acestei corăbii care mă vă duce unde doresc tot Mercury, pentru că e un vas mic, alb, fără nume, titlu, dar sigur… foarte sigur, și de ce nu, foaia albă este zeitatea comercianților, a călătorilor, a hoților, a înșelătorilor, a tuturor tranzacțiilor.

De pe foi m-am întors mereu mai bogată… dar niciodată mulțumită, am râvnit mereu și mereu la bogăția cristalelor ascunse. Cine vrea să plece, oricând poate miza pe mine ca pe un bun marinar.

(sursa foto: pinterest.com)