La cîteva zile după operația de amigdale (o adevărată tortură, o agresiunea în toată legea săvîrșită fără nici o șovăire asupra bietului meu corp de copil de 12 ani de către niște oameni binevoitori, prietenoși): venisem la spital cu iluzia – întreținută și de tata, care, iată, drept pedeapsă, stătea acum în picioare, undeva în spatele meu, perpelindu-se – că „n-o să mă doară” (născocisem împreună absurditatea că amigdalele se prind cu un fel de clește de apucat cuburile de zahăr și se scot pur și simplu de la locul lor, unde stăteau și ele, așa, ca două mere pe un raft) și – spre mirarea mea ce își vedea în liniște de treaba ei, înregistrând ca din afară ce mi se întîmpla – mă durea, mă durea cumplit, dar, supunîndu-mă destinului de victimă căzută în capcană (în timp ce eram operat înțelegeam cum „arată” în realitate o asemenea operație), răbdam cuviincios, spre deosebire de un alt copil, despre care auzisem că s-ar fi zbătut și ar fi stropit cu sînge tot șorțul de cauciuc al chirurgului, la cîteva zile deci după eveniment (fusese, oricum, un eveniment în familia noastră: am fost adus acasă cu un taxi particular, un automobil demodat, de tipul celor care apar în filmele despre război, culcat cu grijă în pat, înconjurat de afecțiunea tuturor, răsfățat; mi se promisese mai ales că o să mănânc după pofta inimii înghețată, recomandată pe vremuri, în asemenea cazuri, împotriva hemoragiei postoperatorii), simțindu-mă aproape sănătos și zbenguindu-mă prin casă (părăsisem patul chiar de a doua zi), am făcut o poznă (ce anume nu-mi mai amintesc), pentru care am fost certat prompt. Am fost certat ca și cum proaspăta operație de amigdale n-ar fi avut loc! Ce repede fuseseră uitate suferințele îndurate de mine! Mustrarea (banala mustrare adultă ce sancționa o banală năzdrăvănie puerilă) mi le anula dintr-un condei, punea punct cu brutalitate perioadei de bine, doldora de drepturi, atenții și favoruri excepționale, ce urmase operației. Nu mă mai aflam sub protecția durerosului eveniment, nu mai eram eroul îndrăgit și admirat, victima demnă de compasiune, bolnavul ce trebuia menajat. Redevenisem într-o clipită, din micul prinț al unei plăcute convalescențe, un copil obișnuit ce putea fi, dacă o merita, certat și chiar pedepsit.