Irene 
Mătura Muta trăia în bucătăria lui Andrei, împreună cu celelalte obiecte casnice. Îndatorirea ei era să țină podeaua curată. Era o misiune importantă, de aceea măturica era foarte atentă ca să o îndeplinească bine. Nici măcar un fir de ață nu scăpa ochiului ei atent. Muncea cu răbdare în fiecare zi. Cu toate acestea, de la o vreme, Mătura Muta era tristă.
– Se întâmplă ceva cu ea, a observat Ceainicul cel înțelept.
– Da, așa este! a aprobat Aspiratorul. Zilele trecute cânta și dansa prin toată casa. Ne surzea cu gălăgia ei.
– Aveți dreptate! a spus Găleata Leata. Ce e cu tine, drăguță? Ce ai pățit? a întrebat grijulie, apropiindu-se de mătură.
– Of! a oftat Mătura Muta.
– Ești bolnavă? Vai! Ce ai? a întrebat Mașina de spălat.
– Nu sunt bolnavă, a răspuns Mătura Muta. Sunt doar tristă. Nu mă pot opri să mă întreb dacă nu cumva am și eu o mămică, așa ca Andrei. Și frați, probabil că am frați care nu știu nimic despre mine. Mămicile sunt bune, te îmbrățișează și te iubesc. Vreau să aflu unde este mămica mea!
– Poftim? s-a mirat Găleata Leata. Ce gânduri ciudate ai, drăguță!
– Nu sunt ciudate! a început să plângă Mătura Muta. Mi-am dat seama că sunt complet singură. Nici măcar nume nu am, voi mi-ați spus Muta. Nu-mi aduc aminte de unde am venit. Știu că stăteam nemișcată în raftul unui magazin, apoi m-am trezit aici, în casă. Poate lângă mine stătea chiar mămica mea și eu nu știam…
– Nu mai plânge… au compătimit-o Tacâmurile din sertar.
Trebuiau să recunoască în sinea lor că sunt fericite, fiindcă au mulți frați și surori lângă ele.
Noaptea s-a lăsat tristă peste casă. Toți se gândeau că Mătura Muta are dreptate. Chiar dacă Ceainicul cel înțelept le-a povestit că obiectele sunt construite de oameni și nu au mămici sau frați, gândul lor zbura pentru prima dată la o familie adevărată.
Dimineață, Mătura Muta nu a putut să se trezească din somn, pentru că nu dormise toată noaptea. Ceainicul a scos din dulap un șervețel alb curat. A chemat în șoaptă Creionul, apoi Cartea. Toate obiectele au fost anunțate în mare taină să se prezinte la ședință peste o jumătate de oră, fix.
Încet, fără să facă zgomot, s-au strâns în jurul Ceainicului, să-l asculte cu mare atenție. Doar Ghiveciul de flori de sus din fereastră a fost scutit să coboare, dar a participat și el la ședința secretă. Ventilatorul, învârtindu-și grațios paletele, o purta în zbor pe Domnișoara Pană Roz, care îi șoptea la ureche Ghiveciului tot ce se discuta. Apoi plutea până la Ceainic ca să-i transmită, literă cu literă și silabă cu silabă, ceea ce avea de spus Ghiveciul.
Ședința secretă a durat aproape o oră. Când s-a trezit din somn, Mătura Muta a observat că în jurul ei este o liniște deplină. Niciun obiect nu vorbea.
– Oare dorm? s-a întrebat ea.
Apoi a văzut că pe raftul din față o așteaptă răbdătoare Cartea. Care ținea în mână un șervețel alb, acoperit de litere mititele, scrise frumos, cu răbdare, de Creion. Inimioara Măturii Muta s-a făcut cât un purice. Simțea că avea să se întâmple ceva foarte important. Cartea și-a dres vocea și a început să citească:
– Dragă Mătura Muta, ne bucurăm că te-ai trezit. Noi, colegii tăi, ți-am scris fiecare câteva rânduri cât timp dormeai.
Cartea s-a întrerupt puțin, doar cât să privească în jur la obiectele care ascultau, aprobând din cap. A continuat să citească.
– Mașina de spălat a scris așa:
„Dacă mă vrei, pot să fiu eu mămica ta! Îmi ești foarte dragă.”
Găleata Leata mi-a spus următoarele cuvinte:
„Și eu pot fi mămica ta, dacă mă alegi pe mine. Îmi place foarte mult cum dansezi!”
Găleata a aprobat, clămpănind ușor din capac. Mătura Muta a suspinat. Cartea a citit mai departe:
– Aspiratorul Toul a adăugat pentru tine:
„Aș fi foarte fericit dacă ai vrea să fiu tăticul tău. Te pot îmbrățișa de fiecare dată când ești tristă.”
Ghiveciul de flori mi-a spus să scriu așa: „Ce bucurie mi-ai face dacă ai accepta să fiu fratele tău! Ți-aș dărui câte o mușcată roșie proaspăt înflorită în fiecare săptămână!
Mătura Muta asculta cuvintele cărții.
– Tacâmurile au scris:
„Și noi putem fi frații tăi, dacă ne vrei. Te iubim mult, pentru că ești veselă și cânți foarte frumos.”
Mătura Muta era foarte emoționată. Sufletul ei cânta ca o pasăre fericită, așezată pe catargul unei corăbii ce plutește pe mare. Cartea a tăcut. Ceainicul a luat cuvântul:
– Noi am fi foarte fericiți dacă ne-ai alege ca să fim familia ta!
– Ah! a suspinat Mătura Muta. Ce familie frumoasă am! Cum am putut să cred că sunt singură? Vă mulțumesc! Nu am știut niciodată cât de mult mă apreciați.
În noaptea care a urmat, obiectele din casă au adormit fericite. Mătura Muta a cântat și a dansat până când a obosit. Acum mai avea două dorințe mici. Să aibă suficiente mânuțe de paie ca să poată să-i îmbrățișeze pe toți. Și să le dăruiască, în fiecare zi, un strop de iubire din inimioara ei.
(din cartea „Muta, o mătură care vorbește prea mult”, Editura Junimea, 2019)
Ilustrație de Ioana-Gloria Sănduță
