Cărțile au fost viața mea

Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc și să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca și aceea materială … Curiozitatea nu m-a părăsit niciodată. O carte nouă este lucrul cel mai frumos care mi se poate întâmpla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărțile.

 Destule din amintirile mele cu adevărat prețioase se leagă de cărți… Aceasta nu înseamnă că viața mea a fost o carte, dar că, de ce să n-o spun, cărțile au fost viața mea.

*

A existat dintotdeauna la mine o legătură între boală și lectură. Cred că ea s-a înnodat pe la nouă sau zece ani. Odată cu biblioteca proprie la care m-am referit. Am făcut varicelă. A trebuit să stau în casă câteva zile. Cam atunci am început să citesc cu adevărat. Și tot atunci, boala și cititul au rămas asociate emoțional în mintea mea. Bucuria de a nu te da jos din pat și de a citi toată ziua, atunci am descoperit-o. S-a repetat prea des ca s-o pot uita. Slăbiciunea, durerile, confuzia pe care ți le dă temperatura nu le-am putut niciodată distinge de excitația provocată de lectura neîntreruptă. A nu fi obligat la nimic altceva și a putea citi tot timpul era cea mai dulce dintre libertăți. Câțiva ani mai târziu, după arestarea părinților mei, fratele meu și cu mine ne-am mutat la Râmnicu-Vâlcea, la bunicii dinspre partea mamei. La Râmnic mă născusem, acolo îmi făceam vacanțele an de an, după ce ne stabilisem la Sibiu, însă revenirea de acum era cu totul altceva. Prima mea grijă a fost să caut un loc unde să pot citi. Nu mai aveam o cameră a noastră, a copiilor, ca la Sibiu. Casa fusese năpădită de chiriași. M-am refugiat la sora bunicii, strămătușa pe care am evocat-o adesea, care locuia într-o casă din curtea de alături, tot într-o singură cameră (dar cât de vastă părea!), și unde mi se îngăduia să citesc și noaptea, la lumina veiozei. Cum îmi plăcea să citesc întins în pat, alt loc mai potrivit nici că se putea.

*

Pe Frații Grimm i-am citit mai târziu. Mi s-au părut teribil de asemănători cu Ion Creangă, pe care-l iubeam pentru dreptatea pe care o face fetei celei oropsite a Moșului și pentru făpturile acelea extraordinare care-l ajută pe Harap-Alb (din nou numele îmi mergeau la inimă: Păsări-Lăți-Lungilă!). (Deloc întâmplător, volumul meu de debut din 1966 se deschide cu un mic text despre moldovean.) Revenind la Frații Grimm, aerul cam țărănesc și realist al poveștilor lor mă deruta într-o anumită măsură. Ciudat e că, la Creangă, mi se părea normal. Mai știu eu de ce? Poate că pe Creangă nu-l simțeam un autor pentru copii, după cum nu e, dacă dăm crezare experimentului relatat de Sadoveanu în Anii de ucenicie, nici unul pentru țărani. Nici urmă de palate, de calești, de pantofiori aurii sau de rochii bogate. Nu vezi lumini, n-auzi cântări prin baluri.

*

În definitiv, în timp ce îmi aresta părinții și mă condamna la un handicap social (dosarul meu de cadre), comunismul avea pretenția de a mă forma în spiritul acelorași valori ca și cele ale lui Jules Verne. Aici este mișelia supremă. Și ea provoca destulă confuzie în mintea mea. Comunismul îmi arăta simultan două fețe: una schimonosită de neîncredere și de ură (ură de clasă), alta zâmbitoare. luminoasă, progresistă. Cărțile pe care mi le îngăduia (ale lui Jules Verne printre ele) nu se potriveau cu lumea în care comunismul mă silea să trăiesc.

(„Viață și cărți”, fragmente selectate de Odilia Roșianu)