Crisanta Predescu 
Îmi voi expune din nou observațiile, public şi în gura mare, asumat şi normal, pentru cine doreşte a citi şi un punct de vedere bazat pe observații personale. Nu este nimeni obligat să priceapă sau să aprobe, omul fiind unic, după cum prea bine ştim cu toții.
Cu mâna pe inimă afirm că putem să cunoaştem dragostea în deplinătatea aspectelor ei şi, atunci când ne grăbim, putem ajunge s-o trăim chiar anormal. Dar, la un anumit moment, cred în conceptul de potrivire între oameni, pentru ceva timp.
Înțelepciunea, după atâtea lucruri atipice trăite, se rezumă în a nu permite, de la începutul unei relații, niciun gest, vorbă sau fapt ce ar friza abuzul. Nu toată lumea ştie cu ce se mănâncă această formă de psihopatie, nu toți suntem pregătiți să înțelegem semnificația noțiunii respective. Să exemplificăm: dacă într-o relație, omul drag se trezeşte să te judece şi să-ți răcnească în față că l-ai supărat grav, printr-un gest greşit interpretat, avem de-a face cu un soi mic, dar care se poate dezvolta, de abuz.
Dacă gelozia depăşeşte stadiul de glumă sau de neîncredere în cealaltă persoană şi, mai ales, dacă nu se poate rezolva suspiciunea prin comunicare normală, ne ciocnim de un nou abuz.
Dacă orice formă de violență fizică apare într-o relație, urmată sau nu de păreri de rău, argumentată cu patimă, nu e niciun dubiu: abuzul a atins cote alarmante şi finalul unei relații nu ar trebui amânat nicio secundă.
Tocarea psihică, măruntă, la modul: „De ce-ai întârziat? De ce te-mbraci aşa? De ce-ai vorbit cu X? Ce cauți în locul Y? De ce nu-mi răspunzi la telefon fix când te sun (de parcă ar fi greu de înțeles că nu răspunzi la telefon din pricina faptului că nu vrei sau nu poți)?”, se încadrează în aceeaşi categorie: abuz.
Nu cred că-i place cuiva să trăiască în teroare fizică sau psihică, oricât l-ar iubi pe omul care aplică astfel de tratament, din contră, tristețea şi neîmplinirea ar guverna această relație aiurea definită drept „de dragoste”.
Frumos ar fi să trăim liberi şi cu zâmbet curat într-o relație cu un alt om, nu încercând să-l schimbi sau să-l transformi într-o victimă a propriei psihopatii, tratabilă numai de către medicul specialist. Să te temi de reacțiile celuilalt este cel mai urât mod de a-ți duce această existență, care şi-aşa e suficient de provocatoare. E cumplit să suferi ca victimă a unui abuzator, sechelele vor fi permanente în suflet, de neşters din istoria vieții tale.
Am ajuns la acest subiect din nou, deşi n-aş fi vrut să-l mai deschid vreodată, fiindcă sub chipul unor oameni „normali” se-ascund abuzatori care rănesc, schilodesc şi transformă suflete pure. Şi mă dor, mă înspăimântă şi mă revoltă aceste fapte, care nici măcar nu sunt conştientizate de către abuzatori, pentru că boala gravă psihică nu le permite. Unica soluție a victimelor este de a părăsi persoana aşa-zis iubită (în ciuda faptului că victima devine, în timp, dependentă de agresiunile repetate şi rămâne blocată în relație), cerând ajutor exterior şi implicare din partea tuturor celor apropiați. Foarte puțini se vor găsi să intervină, dar cumva victima va ieşi la liman, regăsindu-şi puterea în sine, încrederea în ceilalți şi în viață. Nu se numeşte egoism/narcisism sau altfel, ci instinct de supraviețuire, fiindcă ceea ce-ți face rău intenționat nu e din dragoste, evident! Va fi durere multă după evadarea din legătura clar patologică, dar eu, personal, garantez răsărit de soare în sufletul celui aproape ucis ca spirit.
Când ai o părere bună despre tine, când ştii cu ce forță nebună ai iubit pe altcineva, te poți iubi şi pe tine cu aceeaşi intensitate, astfel încât niciodată să nu te mai laşi prins(ă) în situații asemănătoare. Libertatea de a fi tu însuți, cu oricine, este darul de preț primit la naştere. Nu se justifică comportamentele abuzive, atâta timp cât tu ştii în permanență cine eşti şi cum trăieşti frumos.
Şi da, le-aş face rău indivizilor cu pricina, i-aş chinui exact cum au chinuit şi ei alte suflete (toți avem planuri identice), dar mila e mai presus de aceste gânduri, pentru că eu ştiu cu certitudine că sunt oameni bolnavi, de care putem doar să ne ferim. Nu-i putem vindeca nici măcar prin sfânta dragoste, e inutilă pierderea de timp.
Femei, spuneți „stop” manifestărilor acestea şi găsiți-vă dragul de voi înşivă, e în voi, dezvăluiți-l doar şi mergeți mai departe. Viața nu e o pedeapsă, iar dragostea nu loveşte, ci înnobilează, ea nu curge acompaniată de vânătăi, ci cu bucurie.
Asociațiile înființate pe întregul mapamond pentru a opri violențele îndreptate împotriva femeii au nevoie de sprijin din partea fiecăruia dintre noi, prin grijă, atenție și implicare în viețile acelor femei abuzate fizic și emoțional.
Suntem oameni, mai presus de cuvinte, iar indiferența și pasivitatea nu fac parte din ceea ce numim „umanitate”.
Gândiți-vă la toate aceste aspecte astăzi, de Ziua Internațională a luptei împotriva violenței domestice, dar și în orice altă zi!
(sursa foto: agora.ro)
