Șotronul

Cu toate că nu mai sunt de mult copil, de câte ori îmi apare pe stradă un șotron sar în el cu aceeași bucurie și mai ales cu aceiași pași preciși fără ezitare, fără greșeală. Între timp, în mine s-au acumulat ani, întâmplări, tot felul de destine s-au lovit de viața mea și m-au ciobit, într-un fel nu mai sunt întreagă, dar șotronul odată ivit parcă vine să repare. Joaca. O insulă. Chiar asta îmi lipsea. Și poate zburdălnicia și chiar încăierarea cu acel copil din mine care se trezise brusc și instinctual începuse să facă salturi fără nicio grijă și mai ales fără acel obstacol pe care-l vedeam în privirile trecătorilor. Deodată, nu mai vedeam nicio piedică, nici în mine, nici în alți oameni, șotronul îmi apăruse în cale și picioarele au urmat calea. M-am oprit pentru câteva secunde la ultima căsuță a șotronului și lumea se vedea mai mare, blocurile mai înalte, oamenii mai bătrâni, pesemne că eu eram ceea ce trebuia să fiu, mai scundă, mai imperceptibilă. Ajunsesem într-un loc foarte îndepărtat, semăna cu o insulă, dar o insulă făcută din cretă pe asfaltul fierbinte, iar mie nu-mi rămânea decât să trimit vederi lumii din afară. Tot ce era în afara chenarului devenise imaginar, era așa cum îmi închipuiam eu lumea că va fi.  Și fusese odată:

Când eram mică, seara, ne adunam toți copiii de pe stradă și jucam leapșa, tenis sau șotron. Leapșa era jocul standard, însă dacă unul avea o idee lăsam jocul imediat, fie și la mijloc. Pentru șotron ne trebuia neapărat ciob mov, nu știu cine adusese invenția asta, înainte de a trasa cu creta șotronul plecam după ciobul mov. Evident, puteam juca cu unul maro sau verde, în general de la sticlele de bere, dar ciobul mov era ca și cum ai fi deținut arma secretă. Când jucam unii atenționau: Vezi că are ciob mov. Cu el sigur nu pierdeai și așa și era, ciobul mov cădea numai în perimetrul căsuței, niciodată în afară. Am găsit într-o zi și eu un ciob mov în timp ce plecasem mai mulți să căutăm pe ulițe și, înainte să joc, știam că voi câștiga, așa a și fost. Mai mult de atât, observasem că unii dintre noi purtau ciobul mov chiar la școală în buzunarul uniformei, să-i apere de profesori sau să ia note mari când erau ascultați. Am făcut și eu la fel, dacă aveam ciobul mov la mine luam numai 10.

Mama mi-a aruncat ciobul din greșeală când mi-a spălat hainele, și eu când am văzut uniforma întinsă pe culmea de rufe mi-a venit rău, m-am dus într-o fugă la ea:

– Nu ai găsit ceva un buzunar?

Ea zice:

– Nimic.

– Aveam un ciob mov, din ăla rar, abia îl găsisem.

– Vezi că e în containerul de gunoi, dar nu cred că mai dai de el, că a pus taică-tău niște iarbă.

Am dat iarba jos am scuturat-o, dar nu a căzut, m-am tot uitat, am râcâit cu un bețigaș până l-am văzut într-un colț, strălucind parcă mai frumos prin gunoaie. Mi-am luat totemul aproape cu lacrimi și l-am dus în casă în vitrina cu pahare de cristal. Este și azi acolo.

*

Anul acesta, era septembrie, mergeam spre casă pe strada pictor Arthur Verona și am întâlnit șotronul, am intrat în joc din mers, fără să gândesc, mintea s-a eliberat de trup și m-am simțit și eu ca o toamnă caldă, târzie, când cireșii uneori mai înfloresc, păcăliți de vremea bună. Pasul făcut în fiecare pătrat își dubla, regresând, întoarcerea în timp, astfel că atunci când am ajuns în semicercul din capăt eram la jumătatea vârstei, iar când m-am întors la căsuța cu numărul 1 eram deja copilul de odinioară. A fost exact ca în povestea cu inventatorul șahului, când acesta i-a cerut împăratului boabe de orez dublate pe fiecare din cele 64 de pătrățele ale tablei de șah, împăratului i s-a părut o nimica toată și a fost de acord să-l plătească, dar a doua zi trezorierul îi spune că suma e colosală și nu au orez să-l plătească, așa se întâmpla acum, timpul dat înapoi petrecut în șotron nu mi-l putea da nimeni, valoarea lui era incomensurabilă.

Odată făcut pasul în afara desenului cu cretă, mintea mi-a revenit înapoi, vedeam iar strada, oamenii, știam că trebuie să mă duc spre casă. Da, se poate citi și în afara destinului.

Timpul se oprise. Și parcă sărisem într-o barcă de salvare. Din păcate niciodată nu avem curaj până la capăt, așa cum îi spune și numele, această barcă e folosită pentru salvare, apoi abandonată, și eu îmi abandonam acolo, pe strada pictor Arthur Verona, partea timpurie a vieții mele. După care mi-am văzut de drum, am întors capul de câteva ori…. privind la șotronul părăsit, și tocmai această îndepărtare făcută cu pași înceți, timizi spre casă m-a apropiat. M-a apropiat mai mult de ce aveam încă în mine și uitasem, o forță viscerală se reactivase din câteva sărituri inocente. Practic, nu mă puteam plânge, așa cum se plâng colegii de vârsta mea: Vai, copilăria, unde e?, pentru că în câteva secunde îmi dădusem seama că este la locul ei, dar corpul matur o lepădase de la suprafața lui și ea se ascunsese capitulată ca în urma unui război cu timpul.

La celebra întrebare: Quo quadis?, răspunsul meu era: Spre casă! Fără să mai am curaj să mă  întorc și să mai sar de câteva ori. Asta pentru că zilele trecute i-am scris unei colege poloneze pe Whatsapp: Bravo, încă un Nobel pentru literatură! Cumva intrigată de câți autori de Nobel au și polonezii ăștia, și ea îmi răspunde cu tot felul de iconițe, tot felul de scamatorii, artificii, copilării. Și atunci am știut pe loc ce este în gena lor… această mistificare, răstălmăcire aparținea tuturor. Șotronul m-a indus în eroare și m-a prins în halucinația lui, la fel și literatura – o înșelăciune! Cazi în ceva ce nu există! Șotronul a fost o momeală, nimic de zis, dar această duioasă capcană a trezit ceva mort în mine, la fel literatura, te ademenește cu minciuni, dar la final câștigi.

Această altă realitate apărută în interiorul șotronului nu era o realitate nouă, mi-am reamintit toate senzațiile, când eram mică auzeam chiar strigătele mamei cumva estompate de niște geamuri securizate invizibile care făceau din joc ceva impenetrabil, doar pentru mine, mama striga: Hai la masă!, dar nu auzeam niciodată, și asta o determina să vină cât mai aproape de șotron și atunci o vedeam parcă prin vis cum se apropie, cumva supărată că nu dau curs chemării ei. Era aproape o formă de autism acolo înlăuntrul acelui spațiu, timpul se oprea, zgomotele nu mai pătrundeau, iar atunci când eram în semicerc, chiar în timpul săriturii, obișnuiam să ridic privirea în sus spre cerul senin preț de câteva secunde, puteam să jur că păsările se opreau din zbor.

Acum nu mă strigase nimeni, ieșisem de bună voie din acest spațiu concentrat, nu doar al îngrădirii, ci și al corpului, deoarece cu cât fusese mai mic, cu atât conținuse o esență mai tare.  La sfârșit, când revenisem la căsuța numărul 1, apăruse iar rațiunea pe care corpul matur o dictase brusc: Spre casă! Și dintr-odată eram mare, aveam haine serioase pe care aproape că nu le recunoșteam și căpătasem o oarecare rușine, pentru că deja prin minte îmi circula expresia: Sper să nu mă fi văzut nimeni.

Șotronul – un refugiu la întâmplare, apărut pe caldarâm exact în acel moment când o mașină te claxonează și sari repede pe trotuar, dar în acest caz nu mă claxonase nimeni, pe strada pictor Arthur Verona mașinile sunt parcate una lângă alta, nu este spațiu de mare viteză, pietonii pot circula în liniște, tocmai aici e frumusețea, că mergând agale, șotronul ți se așterne ca un covor fermecat. Șotronul are aceleași calități precum țesătura magică, și el transportă instantaneu și foarte repede, numai că el are mereu aceeași destinație: copilăria, și cu acest prilej al trecerii în ireal ceva legendar intervine în plină stradă.

În clasele primare desenam șotroane pe oriunde, curățam întâi locul de nisip cu o măturică, asta dacă-l făceam în curte, dar cel mai adesea îl desenam direct pe aleea de ciment unde suprafața era deja netedă. Astă vară în parc, erau doi copii, să fi avut, 8-9 ani fiecare, voiau să facă fiecare căsuță a șotronului cu altă culoare de cretă, însă nu știau. Au șters de câteva ori și păreau că ori nu știau deloc, ori uitaseră, eram pe bancă și-i priveam cum își duceau mâna la frunte în căutare de soluții și, mai ales, încurcați în pătrate, care din cauza multor ștersături deveniseră foarte neclare. Ei bine, Dumnezeul copiilor întotdeauna stă pe o bancă verde și le dă o mână de ajutor. M-am ridicat și i-am întrebat dacă îmi dau voie să-i ajut:

– Și eu am fost copil! Le-am spus lăsându-i cu gura căscată, pe fețele lor se citea uimirea, groaza, se uitau în sus la mine în bătaia soarelui și cred că, de fapt, lumina disturba prezența mea acolo, nu faptul că acel om matur fusese copil.

– Vă fac eu șotronul!

Amândoi au tăcut și unul din ei mi-a dat creta.

– Eu zic, să schimbăm locul, e prea multă cretă aici, va ieși neclar.

Și atunci parcă au înviat, ceva le mișca corpurile sau chiar eu însămi, prin replica mea, adusesem niște sfori și-i așezam acolo unde era cazul. M-au ajutat fericiți și, la final ,am spus firesc:

– Să facă unul din voi proba.

– Ce probă? Au întrebat ei în cor.

– Să vedem dacă vă ține!

– Ce să țină?

– Plasa…

(foto din arhiva personală)