Eroul din cimitir

                                                                                                                                        Am în minte momentele acelei zile de mai, când mă aflam în cimitirul Parohiei Botoroaga și, dacă nu mă înșel, trecuseră cam treizeci de ani de când nu mai fusesem în locul acela. Dintr-odată, m-am trezit într-un cimitir cu mult mai mare față de cel pe care îl știam odinioară. Am citit nume, unele cunoscute, mirându-mă de moartea acelor oameni,  încet-încet lumea se mută în cer, mi-am zis, așa ne e dat, aproape pe nesimțite.

Unii oameni, cât trăiesc, nu spun mare lucru, sunt doar ca petele de pe o haină, sau scamele zburate de un deget. Și apoi, nimic. Se termină totul. Alții, chiar și de acolo, de unde se strâng, trimit semnale, nu au glas, dar îi simți, îi simți cum ar vrea să-și spună povestea folosind ființa ta ca instrument, simțirile, gândurile, inima, mai cu seamă.

Asta am simțit în ziua aceea de mai? Treaba asta, pur și simplu, mi-a acaparat un loc în minte, niște puncte de suspensie uriașe, ceva rămas nedeslușit, de dincolo de cuvinte, de dincolo de timp. Eu trebuia să descopăr,  asta simțeam, trebuia să scot la iveală povestea unui om dus din lumea aceasta.

La început nu știam mare lucru, însă imboldul știu că a fost același, și atunci când am trecut pe lângă mormântul său, și în fiecare moment când m-am gândit după aceea, cu fiorii pe care îi ai la graniță cu transa. Era ca o sarcină pe care mi-a trasat-o un superior nevăzut,  să zicem. Și atunci am ieșit din mine. Nu am mai scăpat.

Așadar, eram în luna mai, înspre amurg și mă aflam în cimitirul Parohiei Botoroaga.

La mormântul de care am pomenit, era scris pe cruce cu litere gravate:

„Aci se odihnește

Eroul locotenent din artilerie

DOBRESCU  D. VALERIAN

decedat 25 X 1944

în etate de 25 ani”

Era pusă și o fotografie: Valerian, îmbrăcat în haină militară, cu petlițele negre, semnul infanteriei, și diagonala de piele a porthartului. Fotografia era în alb-negru, însă presupun că avea ochii căprui sau negri, după contrast. Privea într-un punct din dreapta. Dacă ar fi fost o pictură, și urmărind raza ochilor săi, undeva în dreapta, cam la o treime în afara tabloului, pornind de sus, ar fi fost centrul de fugă. Parcă privea în viitor. Limpede. Părul des era pieptănat pe spate. Fruntea înaltă și unde începea părul, pe mijloc, se distingea un „v”. Sprâncenele arcuite, nasul un pic prelung și buzele subțiri, frumos conturate. Tenul curat, luminos. Fotografia unui tânăr inteligent, care spune ceva.

Scriam în jurnal că, într-o vară, a venit o doamnă în Cimitirul Bellu, să comande o cruce. Se interesa de prețuri. Dobrescu se numea. Din vorbă în vorbă, a spus că a avut neamuri în Teleorman, în Botoroaga, vorbea chiar despre eroul nostru, Valerian Dobrescu. Spunea că fusese luat prizonier și că nu s-a mai întors la sfârșitul războiului. Când a fost eliberat, ar fi rămas în Germania. S-ar fi întors după 50 de ani, plin de bani și ar fi donat diverse sume neamurilor.

Am început să mă interesez de eroul din cimitir.

Cineva îmi dăduse  odată o carte: monografia „Botoroaga –Teleorman, file de istorie” scrisă de Ion Al. Stănescu, apărută în anul 2011, la editura Tiparg, carte în care aveam să găsesc niște note despre erou.

Dacă în 1944, anul morții sale, avea 25 de ani, înseamnă că Valerian Dobrescu s-a născut în anul 1919.

În ceea ce mă privește, lucrurile sunt clare: nu voi găsi pe nimeni să-mi vorbească despre timpurile de atunci, deși, copil fiind, am mai auzit numele acestei familii. Sora mamei mele ne vizita când și când. În mod sigur rămânea la noi peste noapte. Mama și mătușa făceau noapte albă, stând de vorbă pe plapuma făcută sul, ca pe o sofa. Vorbeau despre prezent și despre trecut. Auzeam nume ca Trupcea, cred că acesta avusese  o moară, învățătoarea Romanescu,  dar odată, îmi amintesc foarte clar, mătușa a zis: „Păi, cine a fost Dobrescu?!”. Tonul ei era plin de respect, din intonație îți dădeai seama că Dobrescu-tatăl, stâlpul acelei familii, fusese un om important, învățător în perioada 1910-1941 și directorul școlii din Botoroaga începând cu anul 1930, după cum aveam să aflu din monografie.

Chiar când scriu acum aceste rânduri, îmi dau seama că toată dragostea mea pentru trecut mi se datorează mamei, cu precădere. Ea mi-a zugrăvit lumea în care a crescut, iar eu am fost un copil curios, o întrebam chiar și ce mâncau, ce pregăteau de sărbători, cum își vorbeau oamenii, ce obiceiuri aveau, pe unde îi plimba viața.

În monografia scrisă de domnul Stănescu se aduce vorba despre o altă lucrare, scrisă de colonelul Gh. Tudor, ,,Atacă tancurile’’ (București, Editura Militară, 1996).

„De un neasemuit curaj și fermitate au dat dovadă ostașii din secțiile de autotunuri Alex. Piticaru, Iosif Forgaci și Valeriu Dobrescu…

În luptele de pe teritoriul patriei noastre și de pe teritoriul Ungariei, de la est de Tisa, s-a remarcat în mod deosebit sublocotenentul Valeriu Dobrescu. Acest ofițer a fost un exemplu viu de curaj, săvârșind fapte cu adevărat eroice. La 11 oct. 1944, în luptele de la Apahida, a atacat cu multă îndrăzneală tancurile inamicului, deschizând drum Regimentului de Infanterie și capturând un tun antitanc… În luptele pentru eliberarea orașului Nyírbátor, sublocotenentul Valeriu Dobrescu, în fruntea plutonului său, a atacat o poziție inamică situată pe comunicația ce duce aspre această localitate. În încleștarea cu dușmanul, tancul lui a fost lovit în șenila stângă și s-a oprit. Sublocotenentul Dobrescu a trecut la tun și, fără să țină seama de focul intens al tunurilor antitanc ale inamicului, a trimis proiectil după proiectil în rândurile dușmanului. Chiar și după ce patru proiectile au lovit tancul său, sublocotenentul Dobrescu nu s-a intimidat. Rămânând neînfricat la postul său de luptă, el a continuat să comande și să tragă mereu, până când un proiectil dușman a lovit în plin tancul și ofițerul a căzut ca un erou la datorie, împreună cu tot echipajul tancului, în ziua de 25 octombrie 1944.

Pentru eroismul de care a dat dovadă, Valeriu Dobrescu a fost decorat post-mortem cu ordinul Mihai Viteazul cu spade, clasa a III-a”.

Așa a murit eroul nostru. A mu-rit! Plin de glorie, tânăr, la vârsta de 25 de ani, în ziua de 25 octombrie 1944, data de pe monumentul său funerar.  Nici vorbă că ar fi fost luat prizonier și că ar fi rămas în Germania!

Mă gândesc acum la familia lui, la momentul când au aflat de moartea sa eroică. Pesemne, au primit un plic ștampilat sau un ofițer a venit și le-a adus vestea neagră. Apoi tot satul s-a cutremurat. Tinerii alături de care juca fotbal, fetele, bătrânii sub ochii cărora crescuse.

Am în minte imaginea unei femei care plânge. Durerea îi strânge inima, ochii i s-au micșorat de plâns. Arată ca două linii roșii. Poate că este mama lui Valerian.

Nu refuzăm durerea cruntă și ne imaginăm alte scenarii, nu vrem toți să dăm timpul înapoi până la momentul când putem să o ocolim, nu vrem să avem o forță mare și să ne schimbăm destinul?

Dacă a existat o femeie care a vrut cu orice chip ca Valerian să fie în viață și l-a ținut viu în închipuirea să țesând povești? A fost mama lui acea femeie?

Am mers mai departe. Într-o Anexă de la sfârșitul lucrării scrise de Ion Al. Stănescu, este prezentat un material cu titlul „Gara Târnavele și oborul de cereale”. La sfârșitul materialului apare semnătura: „Gh. T. Mocanu , data 30.11.1986, Onești”.

Profesorul Mocanu s-a născut în comuna Botoroaga, I.G. Duca, după cum era denumirea în acele vremuri, mai exact, în satul Lahovari, Valea Cireșului, denumirea din zilele noastre. Materialul este deosebit de interesant.

Am aflat că silozul de cereale a fost construit în 1941 și, tot în material, este menționat numele lui Trupcea, cel pomenit de mătușa mea în discuțiile cu mama despre trecut. În 1928, Trupcea construise o moară cu valțuri, unde obținea făină de două și de trei nule. De asemenea, este pomenit numele eroului Valerian D. Dobrescu: „La 23 August 1944, am fost luat prizonier de Armata Roșie și dus nu prea departe, pe aci, pe dealurile M-ților Urali și văile Volgăi, către Marea Caspică, unde am stat 2 ani. Când m-am întors din captivitate, am aflat cu durere și multă părere de rău, că (…) în Transilvania Valerică D. Dobrescu căzuse la datorie, iar Valerică Z. Dobrescu rămăsese în Germania, dar nu se știa prea multe despre el”.

Așadar, Valerian D. Dobrescu și Valerian Z. Dobrescu.

Atunci am deslușit misterul. Descoperisem două persoane cu același nume. Numai inițiala tatălui le diferenția. De aici confuzia din discuția cu doamna aceea în cimitirul Bellu…

A trebuit să șterg din minte imaginea cu femeia plângând în neștire și care, în durerea ei, îi oferise o nouă viață eroului, dacă am avut momente când am crezut, și mi-am zis că era mai bine ca eroul nostru să fi trăit, fie și departe de țară, dar numai să fi trăit, a venit momentul să recunosc că era mort, că-și dăduse ultima suflare pentru pământul țării, pentru pământul pe care eu îl calc…

Așa am simțit. A fost un gând greu ca o piatră de moară așezată pe creștet.

Era o seară de august când am aflat acest lucru. Ziua fusese toridă, iar când venise seara, coroanele teilor și castanilor de pe strada noastră rămăseseră neclintite. Am ieșit și am stat singură până târziu pe o băncuță. Cartierul nostru este plin de praf, se lucrează intens la linia de metrou subteran și la amenajarea aleilor și blocurilor. Seara e liniște. Muncitorii pleacă și noi rămânem cu gândurile noastre. În jurul meu, umbrele trecutului îmi dădeau târcoale. Aș spune că, în toată acea neclintire a copacilor, gândurile mele urneau o cortină grea, înspre trecut, ca să încep să văd în sfârșit.

M-am trezit că mă gândesc la niște oameni complet uitați de mine, la care nu m-am gândit de mai bine de treizeci de ani, încercând să trasez niște linii ale unui tablou îndepărtat în timp. Orice lucru despre aceștia mi se părea esențial.

Gândul m-a dus la o bătrână învățătoare de la noi din sat. Eram copil, de multe ori mama mă lua cu ea la cumpărături, cum s-ar spune, mă scotea la plimbare. Împușcam doi iepuri. Când ajungeam aproape de biserică, mama mă atenționa:
– Uite-o pe doamna Velehorschi! Să spui „Sărut – mâna!”, să nu mă faci de rușine!
Doamna Velehorschi avea cei mai frumoși ochi albaștri-gri. Îngrijea tufele de trandafiri. Când ajungeam în dreptul dânsei, o salutam cu voce tare. Se minuna mereu de mine, o întreba pe mama:
– E fata ta?
– Da, se mândrea mama.

Apoi doamna Velehorschi nu uita să mă îndemne să fiu cuminte și să învăț bine la școală. Cred că avea o mare putere în ochii aceia albaștri-gri, simțeam un fel de îmbărbătare. Eu o admiram că iubea trandafirii. Nu mai văzusem pe nimeni să iubească atât de mult trandafirii. Pentru mine, era un lucru care ținea de lumea bună de atunci. Femeile noastre iubeau răsadurile, tot timpul se străduiau ce să arunce în oala de pe plită.
Trandafirii doamnei Velehorschi erau mari și se ridicau spre streașina casei pe niște ațe. De acolo, străluceau în soare, albi-roz. Dincolo de ei, în spate, erau niște șipci verzi-albăstrii, de la vreo anexă, în mod sigur avea și găini. În dreptul porții mari, în locul unde ar fi fost parcată o mașină, era un covor omogen de iarbă neagră. Un paradis. Și parcă am mai văzut un câine de rasă. Alb, cu părul lung, de talie medie.

Doamna Velehorschi fusese învățătoare. Primea regulat musafiri de la oraș. Nu știu de ce, de câte ori treceam, mă uitam spre streașina casei, după trandafirii care se înălțau prinși în ațe. Ușa de la intrarea din față era dublă, dar nu era folosită. Era veșnic închisă.
Mai mult ca sigur că doamna Velehorschi îl cunoscuse pe tatăl lui Valerian D. Dobrescu, adică pe domnul Dumitru Dobrescu, învățător în perioada 1910-1941, în Botoroaga. Cred că și domnul Dobrescu își îndemna elevii să învețe bine. Era un om mic de statură, cu fața osoasă și pomeții pronunțați, umerii nu erau prea lați, l-am văzut într-o fotografie din monografie. În semn de respect, elevii din jurul său stăteau în genunchi.

Din monografie, din textul de la sfârșit al profesorului Mocanu, am aflat că domnul Dobrescu-tatăl, împreună cu fiul și alți tineri, au creat un imn pentru prima echipă de fotbal, Șoimii-Ducești, înființată în anul 1937. În vremurile noastre, echipa se numește Ajax Botoroaga.

 „Ce vine de acolo, ce vine d-acolo?

E clubul albaștrilor,

Al Șoimii-Duceștilor

Mereu învingători.

Veniți, veniți prieteni,

Veniți cu toți-n cor,

Veniți să-i admirăm,

Pe-ai noștri învingători etc.”

Sunt menționate numele celor din echipă. Printre ele, din nou cele două nume identice, diferențiate de inițiala tatălui. Presupun că au fost de vârstă apropiată și au fost rude, verișori. La vremea înființării echipei aveau în jur de 18 ani.

Tânărul D. Dobrescu a urmat cursurile Liceului Lazăr din București. În anul 1940-1941 numărul liceenilor din I.G. Duca ajunsese la 25-30. Valerian D. Dobrescu  avea atunci 22 de ani.

„Frații Gogu și Valerică Dobrescu, fiii lui Zalică Dobrescu, vor fi trimiși la Liceul Militar din Iași pentru a ajunge ofițeri în armata română”, ne spune profesorul Gh. T. Mocanu în Anexă.

Așadar, „Z” vine de la Zalică. Acesta a fost numele tatălui  fraților Valerică  și Gogu.

Pe timpuri, față în față cu Miliția era o moară. Moara lui Gogu Dobrescu. O văd ca prin ceață, o clădire înaltă, vopsită în alb, cu un acoperiș cârpit și mai văd culoarea gri. O fi fost brâul vopsit în această culoare sau gardul? În curte, un camion, model vechi, Carpați, pare-mi-se, cum se construiau în anii ’60. Am trecut pe acolo și, copil, m-am bucurat că văd un camion. La fel ca atunci când un avion brăzda cerul. Noi puteam să ne bucurăm din orice. Chiar ne entuziasmam.

Am căutat pe internet și parcă am intrat în transă. Modelul acela era! M-a străbătut un fior, cum mi s-a întâmplat  într-o zi de iulie, anul acesta, când a trecut pe lângă mine o motocicletă cu ataș, veche, cum erau cele din anii ’60. Motociclistul purta ochelari rotunzi, cu margine de cauciuc. Avea obrajii rumeni. Mic, îndesat, stătea țeapăn și o bucată de cauciuc, de la ochelari, flutura în vânt. Soția stătea în spatele lui. Amândoi purtau caschete metalice, de asemenea vechi. Mi s-au părut a fi militare, de colecție. De mult timp nu am mai văzut o motocicletă cu ataș!

Când eram copil, la noi în sat, era un om care avea o asemenea motocicletă. Mă întrebam tot timpul cum o fi să stai în ataș, în marsupiul acela metalic…

M-am întors în timp. Pe ulițele noastre trecea o motocicletă răscolind praful spre cerul înalt.

Timpul mă aruncase  într-o buclă a sa. Nu e ciudat să fii într-un timp și ochii să-ți dezvăluie altul?

Am citit odată un  epitaf  și mi s-a strâns inima: „Trecătorule scump, doar pe tine te am.”

Câteva cuvinte. Cu un impact mare. Întrebarea imediată a fost: cum, doar pe mine mă are? Mi-am imaginat că fusese un om singur, fără copii. Și mai este uitarea. Ajungem să nu mai suferim, deoarece începem să uităm.

Când am trecut prin cimitirul Parohiei Botoroaga într-o zi de mai și am văzut mormântul unui erou, am fost un „trecător scump”.

Am fost un „trecător scump”, cu sufletul  îngenuncheat.

(foto din arhiva personală)