Mirosul înnebunitor de primăvară…

Fă-ți patul și dormi! – 27

          Am avut momente de furie oarbă. Nimeni nu mă obligă să vorbesc despre ele. Dar simt că trebuie să spun întreg adevărul meu, chiar dacă nu-mi convine. Am rămas mai multe săptămâni în spital, cât s-au perindat prin salonul meu vreo două rânduri de bolnavi. La plecare, îmi promiteau că vor veni să mă vadă în meciurile de la primăvară, oamenii voiau să fie pur și simplu amabili, dar le-aș fi aruncat cu ceva în cap.

          Eram singur și începusem să obosesc de atâta odihnă. Aș fi preferat să fac orice, numai să nu zac în pat, obligat să mă trezesc la ore exacte pentru vizitele doctorilor care nu mă ajutau cu nimic și să le ascult încurajările inutile. În jurul meu erau bolnavi adevărați, unuia i se tăiase o parte din stomac, altuia i se scosese splina, un al treilea fusese operat de dublă hernie, al patrulea de hemoroizi, mă simțeam ca unul care doar strănută rătăcit printre tuberculoșii care-și scuipă plămânii. Voiam să ies mai repede de-acolo, să scap de mirosul de transpirație, leșie, abur de rufe, spirt și medicamente.

          Mă târam în cârje până la fereastră și ore în șir priveam nemișcat cum se aștern nămeții, cum sunt viscoliți, cum se luptă cu ei trecătorii cocoșați de frig și vânt, cum se mocirlește orașul când se topește zăpada. Trupul meu era închis într-o cușcă de ghips. La fel și gândurile mele.

          Simțeam o nevoie absolută de Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-ne-gru. Nu dăduse niciun semn de când dispăruse din oraș și era singura ființă pe care ardeam s-o revăd. Mi-o închipuiam deschizând ușa într-o dimineață, îmbrățișându-mă și îndemnându-mă să plecăm împreună pe străzile pe care îmi povestise atâtea. Chipul i se pierdea în ceață, nici nu mai știam dacă era sau nu frumoasă, dar nu mai avea importanță din moment ce mă simțeam fericit. Mă trezeam în zori și așteptam în zadar să deschidă ușa și atunci uitam că totul nu se petrece decât în mintea mea. Eram furios, îi aruncam vorbe dure, îi spuneam că poate rămâne până la adânci bătrâneți în orașul ei nenorocit și că n-am nevoie de ea, ca în clipa următoare să mi-o închipui uitându-se la mine cu o privire cald tristă și să mă topesc ca prostu, simțeam cum mă preling în pat, pe pervaz, pe dușumele, blând ca un miel, ștergeam cu buretele toate blestemățiile spuse înainte și ea îmi șoptea, n-am auzit nimic, abia am venit să te iau cu mine în lume. Am trăit zile la rând cu halucinația asta pe care n-o puteam rupe din mine.

          – Ce face marele nostru Tunar? mă trezea din visare o soră care inspecta bolnavii. Bag mâna în foc că se gândește la vreuna din admiratoarele lui. Am dreptate?

          Zâmbeam, prefăcându-mă că meditam la cartea pe care o ținusem în mână ostentativ. Nu cred să fi existat pe lume zâmbet mai amar.

***

          Într-o bună zi mi-au dat drumul acasă. Reînvățam să merg cu ajutorul cârjelor. La început, plimbări scurte, în jurul blocului. După un timp m-am aventurat în centru. Transpiram din belșug. Priveam străzile, vitrinele magazinelor, afișele, nimic nu se schimbase.

          Apoi a venit și bomba. Cariera mea fotbalistică s-a dus pe copcă. Cel puțin pentru o vreme. Dacă încerc ceva, o să fie pe riscul meu, dar e sigur că n-am să mai pot alerga cum o făceam înainte. Nimeni n-a protestat, nimeni nu s-a dat cu fundul de pământ, n-a plâns, nu s-a indignat, faceți, domnilor, ceva cu piciorul ăsta, nu se poate să-l punem acum în cui! Parcă știau cu toții de multă vreme ce mi se va spune. Ba încercau să-mi explice, să mă convingă de viitorul meu luminos în campionatul următor, când fără nicio îndoială o să fiu vioara întâi, cum am mai fost. Fiecare pune bucuros șaua pe iapa vecinului. Le-am spus s-o lase moale, că nu mă interesează alinările lor.

          Era un miros înnebunitor de primăvară.

          Mă durea piciorul.

          Reîncepuseră jocurile. Ziarul local continua să publice reportaje cu titluri de-o șchioapă despre glorioasa echipă a orașului. Îi revedeam pe toți în poze, țiganu, frații bâlbâiți, fostul inter faimos în campionatul național. Nea Gicuță nu mai contenea cu interviurile. Nu le mai citeam. Fotografia lui Vladone era din ce în ce mai mare, mă înlocuia cu succes. Dar nu scria că înlocuia pe cineva. Unul de care nu auzisem s-a apucat să publice în foileton o microistorie a fotbalului orașului, în care regăseam numele rostite de Moș Nibi, în câteva zile ajunsese la meciurile noastre, le descria cu acribie, ne făcea portrete tuturor, ne dădea note. Eu fusesem pentru el o mediocritate inteligentă care profitase din plin de absența valorilor adevărate din echipă. Nu merita să-l caut și să-l întreb când l-a învățat mă-sa să scrie atât de profund, ar fi fost în stare să creadă c-a ajuns vreun platon. Pe leul mort se cațără și șoarecii, iar plopul cât e de înalt, tot îl spurcă ciorile.

          Grupuri de puști mă mai opreau pentru autografe, pe urmă doar mă urmăreau de la distanță. Ăsta-i  Popeye  Tunarul, zicea câte unul, fugi, bă,

 d-aici, nu vezi că-și târăște un picior, ăsta n-a călcat în viața lui pe un stadion.

          L-am căutat pe nea Gicuță. Am stat de vorbă o mulțime, verzi și uscate, nimic despre fotbal, de parcă niciunul nu îndrăznea să aprindă fitilul bombei. M-a bătut pe umăr și mi-a zis, oftând, să mai trec să-l văd.

          Alis dispăruse. N-aveam nici un chef să-i las vreun mesaj acasă. Am zărit-o într-o zi într-o mașină luxoasă, cu număr străin, am vrut să-i fac un semn, dar s-a făcut că nu mă vede. Poate mi se păruse că este ea.

          Mi-am căutat cărțile și caietele cu calcule.

          Mi-am reluat lucrul la uzină. Mă prefăceam că nu înțeleg ironiile câtorva deștepți care mă-ntrebau dacă mai fac jogging ca președintele american. De parcă numai ăla practică sportul ăsta.

          Am vrut să-i spun vreo două vorbe directorului celui mare și să-l întreb cum rămâne cu locul la facultatea aia, dar nu era chip să dau de el, ba lipsea, ba era în ședință, ba era atât de ocupat, încât fâșneața aia de secretară mă implora s-o șterg mai repede, să nu-l deranjez, că se înfurie cumplit când nu e lăsat să-și scrie rapoartele către minister. L-am lăsat să și le scrie cât dorește.

           Nu mai visez viitorul. Nu mă mai visez decât pe mine cum stau și stau și stau. Știu că soarele îi încălzește și pe buni, și pe răi. Timpul trece pe lângă mine bubuind ca o inimă prea plină. Mă confund cu timpul. Sunt o inimă prea plină. Gata să explodeze. Nu știu dacă n-o să explodeze în curând, sfârtecând totul…

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)