Valeriu Cristea Mă aflu într-o ceată de băieți, de colegi care îl urmează, de la o anumită distanță, într-o tăcere respectuoasă, pe el, atît de hotărît, de sigur de sine încît nu mai trebuie încurajat sau stîrnit; străbatem un coridor nesfîrșit, coridorul de la etaj al școlii la acea oră și în acea zi (de vacanță de primăvară parcă) pustii; din cînd în cînd, deschide ușa unei clase, inspectează rapid încăperea și o pornește iarși, mai departe; noi, după el; procesiunea și operația de sondare prin clasă se repetă aidoma și de-a lungul coridorului de la parter; după care iese din clădire și se apucă – ghicise singur sau fusese sfătuit de careva din ceată – să traverseze imensa curte, și ea pustie, în direcția sălii de gimnastică, amenajată într-o construcție auxiliară; cel căutat cu atîta stăruință era într-adevăr acolo; simula cu stîngăcie indiferența, plimbîndu-se cu mîinile în buzunare și încercînd să fluiere o melodie; el, campionul clasei, s-a dus însă drept spre adversarul său nedemn (îl provocase și apoi fugise ori îl jignise altcumva?), și acesta, de altfel, un bătăuș temut, dar care, iată, acum, la rîndul lui, se temea, l-a întors cu fața spre ține și i-a aplicat o strașnică pereche de palme; cel lovit n-a ripostat, n-a avut curajul să riposteze; am mai așteptat puțin, ca să ne convingem că victima nu va ridica mîna împotriva agresorului – întreaga ceată de martori avizi se îngrămădise la intrarea sălii de gimnastică –, apoi ne-am înghesuit spre ieșire, risipindu-ne prin curte; văzuserăm ceea ce cu toții voiserăm să vedem, ținîndu-ne scai de el, învingătorul anticipat, învingătorul fără luptă (nu asistasem – ca de atîtea ori – la o bătaie, ci la o degradantă pedepsire): spectacolul umilitor între toate, insuportabil-fascinant pe care îl poate da paralizia lașității, lamentabila neputință a înfrîngerii. După ce m-am înfruptat din el, m-a scîrbit profund – și pentru totdeauna. De cîte ori am ghinionul să-mi cadă sub ochi asemenea scene – mi se face aproape rău, pentru că, automat, împotriva voinței mele, îmi asum umilința umilitului, rușinea celui copleșit de rușine, neputința neputinciosului. Nu am suficient orgoliu ca să intru numai și numai în pielea celor tari; cum o activă imaginație substitutivă mă obligă să mă transpun mereu, intru deci și în pielea celorlalți, a victimelor – și ceea ce simt, alături de ele sau poate chiar în locul lor, e infernal. Nu am reușit niciodată să pricep cum un boxer knockautat, îngenuncheat (la propriu) și acceptînd situația în care se află (tocmai această acceptare firească mă revoltă), sau – și mai rău – căzut la podea, întins pe scîndurile ringului ca o plăcintă (există și o indecență a penibilului) se mai poate apoi uita în ochii oamenilor și comporta ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic! În locul lui – îmi închipui – eu aș fi murit de rușine, m-aș fi topit acolo, pe ring, aș fi intrat în podea… Am făcut, se vede, cîndva, prin cine știe ce strămoș al meu, în cine știe ce împrejurare, o alergie la înjosire – și nu mai pot scăpa de ea.
Întorcîndu-mă într-o după-amiază de la joacă – o joacă ce se terminase rău pentru mine, jignit pînă în adîncul sufletului de unul din prietenii mei („de la joacă mă-ntorceam rănit”, grav rănit, s-ar putea spune), m-am întîlnit, chiar pe strada noastră, Matei Corvin, cu mama; ieșise să conducă o colegă, o învățătoare; discutau de-ale lor și, văzîndu-mă, m-a oprit lîngă ea, fără a-mi acorda însă prea multă atenție și mai ales nepărînd să observe în ce stare sufletească mă aflam – o adevărată catastrofă interioară din care nu mai speram să-mi revin. Acea după-amiază atît de nefastă pentru mine se nimerise să fie (era, cred, prin aprilie) caldă și neobișnuit de luminoasă – peste oraș, străzi, case și oameni cădeau de undeva de sus valuri de lumină. Suferința mea era cu atît mai atroce cu cît – chiar dacă mama ar fi fost fără prietena ei și chiar dacă aș fi simțit-o cu mult mai atentă față de mine – nu putea fi mărturisită: întîmplarea care mă jignise mi se datora, eram principalul vinovat, îmi provocasem de fapt prietenul pînă cînd acesta… Nu-mi rămînea decît să mă chinuiesc singur. Mă simțeam nefericit, părăsit… Nimeni, nimic nu mă putea ajuta: nici oceanul acela de lumină care inundase orașul, nici mama, care discuta mai departe cu prietena ei – în plin dezastru intim poarta iubirii materne a rămas atunci închisă pentru mine – și pe lîngă care eu continuam să merg ca un osîndit, în tăcere, ștergîndu-mi pe furiș lacrimile.
