Eu, parabola și albina

Uitați-vă la cărțile de astăzi, autorii foarte rar mai folosesc figuri de stil, nu mai împletesc descrieri, nu mai reperează analogii, nimeni nu mai are răbdarea șlefuirii unui diamant.  Cartea dezgolește de la început, a devenit un fel de femeie la colțul străzii care servește tuturor, oricine are acces la ea. Trist. Literatura ar fi trebuit să fie o femeie pe care nu o ai ușor, una de care să te îndrăgostești, să-i oferi cadouri, timp, mai ales timp, să afli ce are de spus. Literatura nu ar trebui să fie discuția dintre două vecine și nici măcar plânsul auzit întâmplător de la un etaj anume. Toate astea le aud când vin acasă, dacă merg pe scările blocului de la parter la etajul 10, aud electricieni, zidari, femei de serviciu și dacă deschid o carte, la fel, citesc despre femei ușoare, nopți prin baruri, soții înșelate, nimic nou.  Literatura a coborât în spatele blocului. Nimeni nu întoarce capul după vorbăreața de la etajul al 3-lea, toată lumea-i știe viața, hainele, până și lenjeria intimă care stă atârnată la balcon, ei bine Literatura ar trebui să stea la ultimul etaj, fără rufe puse la uscat, să dea bună ziua și să-și vadă de drum; dacă o vezi, bine, dacă nu, te-a părăsit pe loc, are drumul ei, e ocupată, nu te bagă în seamă așa ușor, trebuie s-o ademenești. Când mergi pe scara blocului, să torni ceva alunecos s-o prinzi, s-o fentezi, să-i sari în ajutor. Azi, oricine știe limba română publică oricând, orice, fie și o stupizenie auzită de la colegi, nici măcar originală, pusă în gura unui personaj anost și gata cartea. Din pricina autorilor care fac salturi, sar niște etape, nici cititorii nu mai au răbdarea să treacă peste munți și văi, vor totul repede, direct și pe loc. Literatura e o femeie ușoară, nici prea frumoasă, dar nici urâtă, ai sta cu ea, dar parcă ai căuta altceva, un film, un pahar de vin, ieftinul s-a blazat, scumpul e de negăsit.

Am uitat să mai învățăm de la alte vietăți, și când spun vietăți mă refer la plante, animale, râuri, mări, la tot ce mișcă și are viață, moarte; omul se mulțumește banal întins pe canapea „învățând” de la tv… a mai trecut o zi. În fond, literatura nu e grea pentru cine mânuiește câteva mingi, deodată pare o mică distracție, trebuie dexteritate. Până la urmă, nici metafora nu e greu de găsit, metafora simplifică nu doar o explicație complicată, dar și un întreg comportament, important e s-o vezi la timp. Și parcă nicio carte nu mai are morală… Și cum spuneam mai sus mai bine mă uit la porumbei decât să citesc despre cum scârțâie fără nicio miză un lift în mintea unui psihopat sau să citesc despre câinii din spatele unui bloc pe care oricum îi aud deja și prin pereți, și prin pagini. Ce vreau să spun e că literatura nu trebuie luată din stradă mot à mot, pentru că strada nu mai e ce a fost, altfel, acum 100 de ani aș fi fost de acord. Azi, în orașe, nici sărăcia nu mai e sărăcie, nici bogăția nu mai e bogăție, ambele sunt mimate, nimic autentic, pentru originalitate trebuie să mergi departe, la sat. Aici, sărăcia nu e alterată, este în toată frumusețea și urâțenia ei. La București, omul sărac e cel cu credit la BMW X5 care locuiește, evident, cu chirie. A fi sărac aici are alt sens, de asemenea, a fi bogat are altă tendință.

Dacă deschidem geamul, da geamul acela blocat, plin de praf, pe care-l curățăm doar de sărbători, chiar geamul care dă-n spate, acolo unde nu se uită nimeni, vom vedea că acel copac mic cândva a ajuns la geam, crengile melodioase comunică cu pielea, iar vrăbiile își hrănesc puii și-i învață să zboare. Totul are un rost aici, sărăcia și bogăția se confundă, vrabia a rămas la fel, o recunosc din gesturi de când eram și eu copil.

Parabola porumbeilor

De-a lungul canalului cu apă sărată era doar nisip pe câteva sute de metri, în lățime la fel, plaja se întindea vastă; canalul era săpat foarte adânc, special pentru barjele care treceau zi de zi cu mărfuri. Căldura nu înceta de câteva zile, de fapt, aș spune, abia începuse. Stăteam pe nisip uitându-mă la vapoare, ascultând intrarea și ieșirea din port, urmăream ruta și logica fiecăruia. Eram așezată lângă un lac mic, foarte mic, apărut de cu iarnă, dar care în curând avea să dispară, era un lac din acelea temporare, care nici măcar nu se trec pe hartă. Nu-mi imaginam cum apăruse acolo așa aproape de mare, erau și câteva tufe de trestie prin care se auzea din când în când un cârd de rațe cum se bălăcea. La mal, pământul crăpase mai bine de doi metri, deja apăruseră mormoloci morți, semn că secarea iminentă începuse. Un stol de porumbei, după ce a dat ocol de câteva ori, s-a oprit pe firele de curent electric ale unui stâlp aflat în apropiere. Porumbeii au început să coboare unul câte unul să bea apă, niciunul nu a băut pe săturate, fiecare bea puțin și se ducea din nou sus, pe firele de curent, să se așeze la rând, unul în spatele celuilalt, în ordinea în care băuseră. Și așa au coborât toți de trei ori, până când s-au săturat, respectând cu strictețe disciplina. Vapoarele păliseră, frumusețea valurilor care se umflau când navele treceau, la fel, porumbeii mă învățau o lecție de prietenie și iubire: niciunul nu s-a săturat din prima coborâre, ca și când lacul putea seca în orice secundă și fiecare trebuia să apuce o înghițitură de apă, dar cu răbdare au avut grijă unul de altul. În vara aceea, lacul nu  a secat, vedeam când și când cum descărca cisterne cu apă potabilă în apa lacului, nu altcineva, doar un vecin.

Parabola vecinului

Locuiam în acest cartier de la marginea orașului, tot timpul îmi plăcuse să trăiesc la limită și la hotar, în cazul acesta, casa mea unea clădirile înalte ale orașului cu apa care, de la fereastră, se întrevedea întinsă, aproape de necuprins. Viața mea contrabalansa. Cartierul nu era complet, între case mai erau și terenuri virane de care unii aveau grijă, alții nu, astfel că vecinii mei erau la o distanță apreciabilă de mine și nu-i cunoșteam, nu vorbisem niciodată cu ei. Cred că fiecare locuitor avea un motiv clar pentru care alesese această zonă, zonă care părea în plină dezvoltare  Un taximetrist, într-o seară, îmi spusese că sunt din ce în ce mai mulți oameni care se retrag. Retrag. Și când a spus acest cuvânt, vizualizam corpul vecinului meu ca fiind un val care se ducea acolo unde aparține. De fapt, vecinul se punea pe sine în apa lacului. Și așa, izolat, lacul nu era altceva decât viață pentru alte multe vietăți. În inima orașului, lacul nici nu ar mai fi existat, cu atât mai mult nu ar fi folosit nimănui, cred că de aceea vecinul a ales să trăiască la periferie.

Parabola periferiei

Periferie vine din limba greacă și înseamnă circumferință, tot ce e rotund în jurul nostru, cu alte cuvinte, murdăria din jurul corpului, a minții, din jurul orașelor. La periferie sunt gropile de gunoi, oamenii săraci, câinii, fabricile, depozitele de tot felul, depourile, la margine este, de fapt, un loc unde nu trebuie să mergi, e de evitat. Fiecare om are un astfel de loc. Fiecare om are un loc unde cu un bețigaș caută prin gunoaie, azi o pungă albastră, mâine o amintire care trebuie luată pentru că nu-și avea locul aici. Chiar dacă totul este irelevant, superficial și pus sub semnul întrebării sau mai bine zis, în afara întrebării, eu mă duc și caut mânată de ceva care-mi scapă, precum căutătorii de aur care cern nisipul ani de zile, fără să găsească o cât de mică piatră. Aici trăiesc familiile dezorganizate, au loc certuri, se aud țipete din toate colțurile, este locul ideal pentru ascuns cadavre, aici se comit cele mai multe crime. M-am trezit de multe ori luată de gânduri negre și dusă în mahalaua mea acolo unde am fost prinsă în scandaluri cu mine însămi, aici geamurile nu se deschid, sunt etanș, e beznă și putrefacție. Miroase foarte urât, iubirile fumegă și de obicei oxigenul nu există. Uneori, mă întorc aici din dorința de a curăța, echipată cu mască de gaze, clor, mănuși de protecție, dar e atâta mizerie, încât nu fac față și plec mereu învinsă. Un iubit cu hainele zdrențe, lihnit, subnutrit, cerșește și, de câte ori mă vede, încearcă cu un ultim efort să se ridice, nu-i văd fața, dar e acel iubit generic pe care toată femeile îl poartă. Îmi e milă de el, dar el a vrut să se ducă acolo, acum așa scârbos nimeni nu-l mai vrea. În viață te poate omorî o singură decizie, ori bună, ori rea, e îndeajuns una. Periferia – locul marginal, pauper, secundar, locul unde totul moare și se transformă în cu totul altceva. Acum câteva zile am văzut câteva jucării stricate cu care mă jucam când eram mică, de fapt erau niște păpuși foarte mici, cărora le croiam și coseam singură rochii, acum erau cu ochii scoși și dezmembrate. Nu eu am făcut asta, ci timpul, molozul care a căzut peste ele le-a pricinuit, prin greutatea lui, toate pagubele. Îmi e imposibil să le refac, ochii lor sunt acum la alte păpuși. În general, gunoiul îngrașă, exact asta simțeam când am văzut păpușile cu care odată eram prietenă, m-am simțit cu burta plină. Dacă nu aș avea toate astea aș fi mai săracă, aici e toată morala: amintirile fertilizează. Ieri am dus la ghenă trei pungi de gunoi, numai ambalaje imense de plastic, de fapt mâncarea fusese foarte puțină, dar ambalajele mari și goale îmi umpluseră casa. Cu timpul, și gunoiul se schimbă, la fel și iubirile, tot de plastic, ambalaje mari, zgomotoase care conțin hrană puțină. O păcăleală comercială. Toate iubirile se prezintă la fel de frumos ca pungile de chipsuri, frumos ambalate, foșnitoare, cu promisiuni pe viață, și când desfaci sunt numai minciuni, cartofii sunt doar pe sfert sau nici atât. Ce pot să fac, să mă întorc la magazin, nu el e de vină, ci fabrica, fabrica nu știu unde e, în altă țară. Așa că rămân cu morala: pungile goale foșnesc, fac mult zgomot și atât, de vreme ce nu conțin mare lucru, nu le bâzâie nici măcar o albină. Top of Form

Parabola albinei

Călătoresc foarte mult cu trenul, mai ales în concediu, îmi plac gările, vagoanele, viața mizeră. Era vară, cald, pasagerii nu țineau cont de aerul condiționat și deschiseseră ușile dintre vagoane și în timpul mersului. De câte ori oprea trenul, unii coborau să fumeze, alții, pur și simplu. În acest timp intrau și diverse insecte, printre ele și o albină, pe care, de altfel, o găsisem deja în compartiment când venisem. Depistase sursa de lumină și căldură și mergea pe geam, însă geamul era alunecos și mereu cădea, își relua apoi mersul. A căzut de nenumărate ori, piciorușele ei nu aveau de ce să se prindă, se ducea desigur în sus, pe unde simțise că intra aer și ar fi vrut înapoi la locul de unde venise: afară. Am luat-o pe vârful unui creion, pe care-l aveam întâmplător în geantă, și am pus-o pe o suprafață cu aderență mai mare, imediat pe rama ferestrei, unde se vedeau chiar și cu ochiul liber asperitățile cauciucului. Albinei nu i-a plăcut deloc, de data asta a coborât în siguranță pe piciorușele ei, fără să cadă, la locul de unde pornea de obicei și și-a reluat drumul sisific pe geamul alunecos. A căzut iar. Iar am luat-o și am mutat-o pe drumul care o ducea în siguranță sus, iar s-a întors, iar a căzut. Nu mi-a acceptat ajutorul sub nicio formă, a vrut să moară așa în nebunia ei. Așa sunt și unii oameni, cât ai încerca să-i ajuți, ei au ochelari de cal, nu văd decât drumul din mintea lor, chiar dacă le dăunează preferă să se lovească, decât să fie ajutați. Avem aceleași gene cu toate vietățile de pe Pământ, și dacă ar fi să învăț ceva de la albină, ar fi perseverența, lupta pe cont propriu, reușita de unul singur. Cine știe, poate albina mea ar fi ajuns sus cândva, eu însă îi ofeream o cale mai rapidă, dar a trebuit să cobor. Viața uneori se poate termina la fel de repede precum capătul unei șine ferate, când nu ești pregătit, gata, se vede Bucureștiul.

Parabola Bucureștiului

Nu sunt nici soție, nici mamă, nici iubită, nici fiică, atunci mă întreb cine sunt? De ce din toate aceste subdiviziuni nu câștigă niciuna, din fundalul scenei nu se ridică și nu crește niciuna foarte bine, sunt toate la fel, umbrite una de cealaltă, în stadiu de larvă, în acel stadiu al copilei care se joacă și acum. Bucureștiul asta a făcut din mine, un amestec, o femeie incompletă în haine cu dungi, pentru că toate sunt în prizonierat, niciuna nu iese. Toate stau ascunse de frică, niciuna nu expandează. Cum a fost posibil ca Bucureștiul să facă o așa fortăreață din mine? Bucureștiul m-a școlit și aici am căpătat o diplomă de licență, pe care, de altfel, o putem lua în oricare alt oraș. Nu m-a educat, dimpotrivă, aici am auzit înjurături pe care nu le auzisem în viața mea și aici am văzut oameni lipsiți de caracter, prima dată în viață. De fapt morala e: Bucureștiul nu are morală! Bucureștiul cât e de mare ca suprafață, atât e de mic ca ființă. Ăsta-i adevărul! Iar eu sunt ceva ce nu se poate îmbrățișa.

*

Adevărul e că: Numai după moartea pe cruce Isus a fost victorios, lipsa învățătorul hulit a biruit. La fel în iubire, poți ieși victorios doar prin neprezență.