Odilia Roşianu 
Încă de la primul contact oficial pe care l-am avut, în clasele primare, mi-a plăcut istoria. Și norocul mi-a zâmbit: cei care mi-au povestit-o erau doar oameni inteligenți și carismatici. Da, istoria este o poveste, mai ales dacă este spusă (doar) de învingători.
Există o istorie a manualelor și una desfășurată independent de cenzură, de politică, de fațada patriotismului lozincard; iar această istorie de dincolo de cortine stăruie în orice epocă, în orice țară și, din păcate, în toți cei care o scriu. O istorie subiectivă – pentru că, trebuie să recunoaștem, de puține ori istoria este o știință. Chiar dacă nici artă nu prea este…
Secretul stă în dorința ta, cititorule, de a încerca să fii obiectiv, de a căuta să-i asculți și pe învingători, și pe învinși, de a „alerga” după cât mai multe surse pentru fiecare episod pus sub lupa întrebărilor, a nedumeririlor, a clar-obscurului. Iar istoria poate fi depănată în orice mod, de la informație seacă, fără comentarii, la studii ample, profesioniste, ajungând până la roman. Nu trebuie decât să fii permanent curios, să te îndoiești de ceea ce ți se oferă pe tavă, mai ales dacă se face cu ură, să cauți, să cauți până când obții răspunsuri reale, necosmetizate, indiferent dacă ele îți convin sau nu. Cei care ignoră (și jignesc) adevărul istoric sunt mai numeroși decât ne place să credem. Și, de aceea, propagarea unor coconi de poveste care nu conțin în ei niciun viitor fluture, ci doar omizi în putrefacție, este la ordinea zilei. Năucitor, oamenii de lângă tine emit crezuri apocaliptice, care te fac să te temi, după cum spunea un serial SF, că „toate acestea s-au întâmplat deja și toate acestea se vor întâmpla din nou”.
Despre un episod din această istorie ascunsă, reflectat în două romane, am citit în ultimele săptămâni. Primul, „Eugenia” de Lionel Duroy, era inspirat din Jurnalul lui Mihail Sebastian, pe marginea căruia se construia o poveste cam falsă de dragoste, relativ neîmpărtășită. Tema de la baza construcției, cea istorică, m-a făcut imediat să îmi doresc ca respectiva carte să fi fost scrisă de un român. Pentru a ști că pogromul de la Iași și ziua de 29 iunie 1941 au fost asumate de (măcar o parte dintre) români, că nu o mai neagă decât neinformații și, mai ales, că luptele au fost altele, nu cele învățate de noi în niște manuale măsluite.
Cred că mi-am exprimat dorința și cu voce tare, drept care o prietenă a mea, fără să-mi spună prea multe despre carte sau despre autor, mi-a împrumutat „America de peste pogrom” de Cătălin Mihuleac. Și m-a cuprins un fel de liniște pentru că, iată, și un scriitor român a abordat subiectul negat, controversat, nerecunoscut.
Întâmplarea face că în ambele volume o femeie este lovită de toate amănuntele dureroase, cumplite ale acelei zile (și nu numai), iar detaliile sunt izbitor de asemănătoare, deoarece, trebuie să acceptăm, exact acela a fost adevărul. Apar aceleași motive puerile, absurde, aceleași acuzații șubrede, aceiași actori care-și repetaseră rolurile decenii de-a rândul. Evreii din Iași nu au fost maltratați, urcați în trenuri către nicăieri și omorâți doar de naziști, doar de autoritățile vremii – cum au acceptat, parțial, unii dintre români. Nu, nicidecum – ura, invidia și instinctele animalice ale românilor „puri” au făcut posibilă întreaga oroare, de la A la Z și mult după, până acolo unde orice imaginație omenească se declară înfrântă. Regimul a avut un rol relativ mic; el a întreținut, de fapt, flacăra aversiunii, a dușmăniei, a ranchiunei deja existente. Vecinii, clienții de zi cu zi, servitorii, prietenii, pacienții, cei cărora li s-a acordat ajutorul, la un moment dat, s-au transformat, împreună, în niște călăi odioși, iar încrâncenarea dovedită de ei atunci se regăsește în cele mai variate episoade ale scurgerii timpului.
Rubrica mea se referă la cărți însă, nu la istorie. Patima ce răzbate din rândurile de mai sus poate nu e profesionistă, deși nu a „scrie despre cărți” este meseria mea – așa cum am mai spus: sunt doar o cititoare care recepționează creațiile altora. Dar problema unor astfel de subiecte este că nu le poți trata decât ardent, nicidecum rece ca un sloi de gheață.
Cu atât mai mult, recunosc talentul și abilitatea celor doi autori menționați (în primul caz, și ale traducătorului) de a te transpune acolo, de a trăi și a simți fiecare durere, fie ea fizică sau morală.
Totuși, romanul lui Mihuleac este, fără nicio îndoială (iar acum sunt extrem de obiectivă!), mult mai veridic decât al francezului, cu personaje pe care poți să le atingi și, în același timp, să le crezi. Cele două planuri de desfășurare – unul din trecut, al anilor 30-40, alături de altul prezent, din America anilor 2000 – sunt construite temeinic, cărămidă cu cărămidă, în timp ce, cu aceeași consecvență, autorul dărâmă idoli, sparge cristale, cutremură judecăți așezate confortabil. Nu e nimic în plus, nimic superficial, nimic gratuit. Este straniu cum, în paginile cărții, umorul antebelic, dar și cel contemporan își găsesc un spațiu natural, chiar firesc. Nimic nu pare șarjat sau prefăcut. În plus, fiecare dintre multele și variatele figuri de stil utilizate, deși surprinzătoare, sunt exact la locul lor, un loc pe care abilitatea autorului a știut cum să-l găsească.
Deși pentru majoritatea „specialiștilor” aceasta nu ar fi o calitate literară, mă simt datoare să afirm că „America de peste pogrom” are și multe ingrediente datorită cărora să devină „comercială”. Veți regăsi, în acea magmă de ură și de violențe, multe povești de iubire, relații familiale sau extra-familiale tradiționale, alături de cele inedite, istorioare blânde, copilăroase, scrise cu duioșie și mult farmec. Pentru că, în final, autorul nu vrea să trezească ură, ci reconciliere; nu răzbunare, ci asumare și înțelegere; nu rictusuri, ci zâmbete, fie ele și resemnate.
Cartea nu este nouă – a doua ediție are deja doi ani de când a apărut. Probabil că romanul nu a ajuns, totuși, acolo unde era necesar, adică la cei care neagă sau, și mai grav, aprobă ceea ce s-a întâmplat. A, credeți că a doua categorie nu (mai) există? Uitați-vă mai atent la cei din jurul vostru, chiar la prieteni sau familie, și veți descoperi, în gesturi sau replici aparent nevinovate, mugurii pentru „toate acestea se vor întâmpla din nou”.
Lectură plăcută și… asumată!
