Marcel Vișa 
Tu plecată în nord, la vânătoare de reni,
eu mai la sud de ultima ceartă
Am încropit din scoarță de fag
o streașină pentru gândurile negre
Acum pragul casei e ferit de putreziciune,
iar gâzele, șerpii, șobolanii se șterg pe picioare înainte să-mi dea buzna în suflet, rod frânghiile care ne (mai) țineau legați,
rod peticele de carne putrezită,
iar rana se vindecă.
E toamnă, vietățile se zbat să-mi fie aproape
Încă e cald în mine, mai pâlpâie o lumină, flacără se agață orbește de feștila unsă cu ‘sEu
Am rămas cu gândurile mele
purtate în coarne de reni fantomatici,
fugăriți de băștinași lihniți de foame
Ocupat cu vânătoarea de năluci,
am uitat unde mi-am pus caietele de poeme,
le caut de ceva timp prin sertare prăfuite
Mi-a amintit de ele poeta ce desenează ochi deschiși atunci când nu mai știe cine e,
iar ochii aceia clipesc la mine în palmă
Când ei plâng, feștila se unge zdravăn, flacăra crește, lumina umple fiecare cotlon
Ard palmele mele ca atunci când mi-ai ghicit (în ele) prima moarte.
