Rafila Radu 
Motto: „Gura mai poate minţi, dar inima, nu!”
De prin ego-uri topite, singur se recompune sentimentul care se vrea, se cere retrăit, singur devine vehiculul care te întoarce de la porţile imaginarului redându-te ţie, celui care eşti. Mereu acelaşi, scheletul aceluiaşi sentiment care ţine, ca pe o carne, fiinţa vie, făcând mereu diferenţa dintre cei mulţi, şi cel care eşti, fiinţă unică în univers.
Am fost eroina vieţii mele. Mă despart plângând de ea, dar nu şi de conştiinţa ei vie: ea nu gustase din măr. Îi respect voinţa de-a se întoarce. Ne despărţisem firesc în staţia terminus, tocmai în staţia la care coborâse timpul.
Mi se alătură amintirea şi, vai, pe unde trece ea, copiii nu numai că îşi întorc capetele, dar cu mâinile îşi acoperă ochii, nelăsându-i să vadă. Femei fragile mută în altă parte ceva nedefinit, ceva din destinele lor: ceva dintre foc şi ger, sporind aura copacilor bătrâni. Doar istoria holbată mai poate privi, neajutând însă cu nimic, pe nimeni, nici măcar pe copiii aceia care-şi acoperă ochii să nu vadă. Ei cred, doar, în propriul destin.
O, da! Cum să nu? Desigur! Am avut şi îndoieli, şi nesiguranţă. Creşteau în inima mea mugurii incertitudinii, de parcă şi vedeam o mână lungă mutând scrisorile mele din cutia poştală direct în ghena de gunoi. Şi, totuşi, cât de sublim creştea dialogul pe înalt! Primeam răspunsul la frământările mele, un soi de cântec păsăresc prelungindu-se peste noapte, când natura doarme.
O, da! Desigur, fiecare dintre noi doi ştia, auzea, descifra, înţelegea, trăia, continua imperceptibilul cântec cosmic al mişcărilor fără sunet din univers. Ne auzeam unul pe altul, nevăzându-ne. Şi iarba încolţea sub zăpezi, şi florile îmboboceau, şi dedesubt sufletul de niciunde cobora în pântec de femeie iubită şi viaţa continua pe planetă pe când fabrici vândute pe bani grei produceau, în continuare, arme, bombe. Creierele în care fierbeau crima, dorinţa de distrugere se oxigenau, hrănite fiind de acelaşi darnic univers.
Sunt multe-n mine de murit! Fie ca mila Domnului să rânduiască clipa când inima-şi va trage storurile. Gura mai poate minţi, dar inima, nu!
Numai teama, laşitatea, nesinceritatea l-au făcut pe oricare bărbat să nu recunoască clipa în care s-a crezut Însuşi Dumnezeu, dorindu-se mângâiat de Maria Magdalena, păcătoasa.
Ca nişte copii, poeţii! Nu uită jocul cu chibriturile, dar uită pericolul. Cu acelaşi suflet reface jocul: cu măşti de stele pe obraz, neştiind de unde vine lumina, neştiind cine cu cine vorbeşte, neştiind cui dă lumina, neştiind că masca s-ar putea lipi de faţă şi nemaiştiind dacă te mai ascultă cineva, dacă nu carecumva el este singur, nemaiştiind dacă dă ori primeşte lumina.
Nu obsesie, doar dependenţă. Dependenţa de un suflet deschis care absoarbe alte suflete cu nebănuită uşurinţă. Un magnetism interpus între putinţa şi neputinţa de-a se retrage sau a merge înainte, pe când sufletul o ia razna.
Cuvintele poetului întorceau pe dos muţenia despre tot, despre toate, într-un amestec perfect cu cerul, cu pământul, cu apa, cu frigul, cu iarba, cu spaima, cu boala, cu mormântul, cu liniştea, cu dragostea, cu nou-născutul, cu avionul prăbuşit, cu războiul din senin pornit, cu lacrima mamei pentru soldatul rănit, cu slujba de Înviere, cu albinele din flori, cu apusul soarelui sângeriu, cu zâmbetul iubitei, cu politicienii care uită pentru ce-şi cerşeau ei votul, cu imperialismul unor popoare ce-şi doresc refacerea forţelor.
Dar nu neputinţa de-a găsi cuvintele, ci neputinţa de-a rosti cuvintele.
Dar când se-ajungea la iubire, atunci, minune!
Cuvintele poetului nu numai că înlesneau auzului taina ascunsă într-o muţenie, dar făcea ceva misterios: cuminţea glanda, o adormea, aşa cum a adormit Maica Domnului în braţele toamnei, adică nu a murit, a adormit cu tot lumescul ei, cu toate celulele ei. Glanda făcută rai.
Un rai numai al nostru, sălaşul trăirilor noastre. Cine să ne ştie, cine să ne vadă? Atunci, minune! Cine să ne coboare? De-aici cuvintele rănind culorile curcubeului prin adăugire firească, slăvind puterea frumuseţii. Recunoscând duhul pe alt duh, zămislind în amintirea trupurilor povestea care şi ea era deja de-aceeaşi vârstă cu sălbăticia ei.
Ducea cu EL o lume a lui care mă cuprindea şi pe mine şi nu-i era îndeajuns, duceam cu mine o lume numai a mea care îl cuprindea şi pe EL şi nu-mi era îndeajuns, de-aici cristalin izvorau cuvintele. Aşa cum luna nu-şi cerea de la nimeni voie, poposind noaptea pe pervaz, aşa cuvintele nestingherite de nimeni se împerecheau luminând văzduhul tăcerilor.
Dinspre toate părţile, deodată, păreri care se strecurau în inima poetului, modificând nefiresc vibraţia, rezonanţa din cuvinte. Câtă legătură cu biografia, doar imaginaţia, dorinţa femeilor care adulau lacrima poetului, vehicul permanent înspre poarta despre care nimeni nu ştie cu ce se deschide: poarta veşniciei.
M-a făcut literatură, crezând că vreodată voi deschide uşa şi voi apărea dinspre-acolo. Dar eu nu mai eram eu, o alta mă locuia şi ningea cu îngeri peste mine de Crăciun, şi privirea lor mă ardea, şi privirea lor mă oprea.
Pe neaşteptată veste, în biografia mea s-a strecurat o neasemuită imaginaţie, modificându-mi cugetul, lăsându-i pe cei dragi tot pe câte-o altă treaptă fiecare, ocrotiţi fiind tocmai de lumina acestei neasemuite imaginaţii, spre mirarea lor, spre bucuria lor, spre satisfacţia lor, dar şi ignoranţa unora. Aceştia din urmă cu nimic nu au umbrit farmecul biografiei mele în care pe neaşteptată veste s-a strecurat o neasemuită imaginaţie.
Şi mi se pare, şi iarăşi mi se pare, dar viaţa literară se petrece mereu în altă parte, şi noi păşim din ce în ce mai singuri. Aşteptarea unui adevăr care să îmi confirme că lucrurile nu stau întocmai aşa îmi căleşte o forţă interioară.
Ce greu atârnă sublimul! Pe celălalt taler al cântarului, sufletul meu cu tot cu pietrele săpate în el. Atâtea pietre cât pentru un drum. Drumul înspre nicăieri. Eu nu mă mai duc nicăieri, iar de la fereastra mea luna se vede altfel.
În mare încurcătură aş putea fi pusă când cineva mi-ar cere să confirm sau să infirm realităţi care şi aşa sunt posibile, şi aşa sunt deformate, nu ştiu inima şi mintea ce-au făcut împreună, eu doar, atât ştiu: mi-e dor, mi-e foame, mi-e sete şi vreau să mă rog.
Poetul bine ştia că undeva cineva îl ascultă cu atenţie, cu pioşenie, că acela emitea prin scrisori, ulterior, răspunsuri, păreri, unele pro, altele contra, alteori cu mâna dreaptă dădea foc trăirilor şi aşa inflamate, creând şi mai mari disensiuni, şi mai mari depărtări, şi mai mari prăpăstii. Acel cineva eram eu, la genul feminin şi nu ştiam de ce o fac şi pentru ce o fac, şi nu ştiam ce mi se întâmplă, şi când aproape să înţeleg de ce, de ce? tocmai atunci a trebuit să plece, tocmai atunci. Vorbisem în realitate atât de puţin, atât de aiuritor, de ambiguu, ce să cred? Dacă am fi ştiut că Dumnezeu este prezent în poveste, că a fost sau încă mai este prezent în refugiul nostru, în imaginaţia noastră, dacă lucrarea mântuirii se face şi în incendiul disperărilor noastre, dacă ni se ridică păcatul bucuriei create tocmai pe temelia suferinţei de-a nu fi nimic real din ce simţeam, dar mult mai profund, inconfundabil, clar, fără preţ, de nepovestit, de neexplicat.
