Mă simțeam bine în pielea mea apolitică

Daniel Cristea-Enache: Vă propun să revenim asupra unor puncte din biografia dvs. pe care le-ați atins doar în treacăt și cu prea multă modestie. Spuneați că diferența la salariu dintre un lector și un profesor universitar era „neînsemnată”, iar norma era „exact aceeași”, ceea ce ar sugera un fel de dreptate a sistemului vechi, care totuși nu exista. Orice s-ar spune, e un scandal ca un universitar precum Nicolae Manolescu să rămînă lector pînă la 50 de ani, iar niște absolvenți precum Mircea Cărtărescu ori Ion Bogdan Lefter să nu poată deveni asistenți decît după 1990. Întreaga generație ‘80 de filologi a trecut prin ani duri și umilitori de navetă, în ultimul deceniu ceaușist.

Arătați, apoi, că nu ați fost obligat să intrați în P.C.R. Nefiind obligat la asta, ați fost totuși „momit” cu avantaje între care ascensiunea universitară era numai unul? Destui intelectuali ai noștri au intrat în Partid nu din convingere, ci, după cum au declarat după ‘90, fiindcă această adeziune devenise ceva mai degrabă formal și general valabil, un „tipizat” de felul buletinului de identitate. Dvs. de ce nu ați făcut ce făcea cam toată lumea „bună” – nici în 1968, nici ulterior?

Nicolae Manolescu: Cînd am terminat facultatea, în 1962, cu un an întîrziere, din cauza exmatriculării (o mai fi existînd cuvîntul?), absolvenții, aproape fără excepție, erau repartizați în învățământul gimnazial sau liceal. Să nu te surprindă pasivul verbului: e drept că noi alegeam numele localităților de pe o listă afișată și în funcție de clasificarea fiecăruia la absolvire, dar, de repartizat, ne repartizau alții. În fond, procedeul nu era chiar așa de rău. Se poate spune că locul de muncă ne era, într-un fel, asigurat. Din nefericire, nu se afișau decît locuri marginale și existau numeroase excepții printre absolvenți, unii fiind repartizați separat de marea masă. Cele mai multe școli disponibile erau la țară. În 1962, figurau pe listă doar două orașe, Fetești și Târgoviște. Eu eram clasificat al treilea, după Toma Pavel și un coleg orb, care urma să primească repartiție la o școală specială și nu intra, așa zicînd, în discuție.

Am dat eu și Toma cu banul, lui revenindu-i nu știu ce școală medie (așa se chema liceul înainte de reforma din 1966) din Târgoviște, iar mie Școala medie de băieți nr. 2 din Fetești. N-aveam de gînd să ne ducem la post și n-am semnat angajamentul. Refuzul nu comporta nici un risc, abia peste cîțiva ani se va introduce obligația de a-ți plăti școlarizarea, dacă refuzai postul. Am plecat la Botoșani la armată, unde am rezistat două săptămîni și am izbutit să fiu „reformat”, odată cu Mihai Zamfir, colegul meu de an, și să mă întorc acasă. Foarte curînd, am primit o nouă repartiție, la Institutul Pedagogic din Tg. Mureș, pe care de asemenea am refuzat-o. Voiam să ajung cu orice chip la Facultate. G. Ivașcu, pe care îl avusesem profesor în anul V, cîți se făceau pe vremea aceea (probabil ca să compenseze cele doar zece clase de liceu!), îmi încredințase cronica literară săptămînală a „Contemporanului” încă din martie, așa că aveam din ce trăi.

Un articol însemna 360 de lei, din care 8 lei era impozitul, ceea ce făcea peste 1400 pe lună. Mă consideram un fel de șomer de lux, mai ales dat fiind că leafa unui preparator (primul grad universitar) era, cum voi afla un an mai tîrziu, 888 de lei. Ce puteai face cu acești bani nu e greu de explicat. Stăteam în gazdă, cu o chirie de 200 de lei pe lună (la început fusese 100 de lei), prînzul la o cantină oarecare varia între 1,50 și 5 lei, un cataif (pe vremea aceea puteam mînca dulciuri!) 1,05 lei, un kilogram de halva, 6,30 lei, iar unul de biscuiți, 9 lei și așa mai departe. Tatăl meu, profesor de liceu în prag de pensie, avea 750 de lei. Nu era mult, dar era destul, mai ales dacă nu aveai alte obligații.

În 1989, lector fiind și după 22 de ani, primeam 5000 în mînă. Nu mai știu cît se făcuse între timp kilogramul de halva. Spun toate astea, ca să vezi că materialicește nu conta dacă erai lector, conferențiar sau profesor. Nu țin minte cît „pierdeam” pe lună la leafă, în orice caz, nu prea mult, cîteva sute de lei imediat înainte de Revoluție (continui s-o numesc așa, fiindcă am trăit-o în stradă și știu ce s-a întîmplat), iar, cum spuneam și altădată, norma didactică era exact aceeași de la lector în sus. Conduceam teze de licență, făceam inspecții de grad I profesorilor de liceu, doar doctorate nu acordam, dar nici toți profesorii universitari n-aveau acest drept.

Ani buni, doctorate de literatură română au condus la Universitatea din București Ș. Cioculescu (el mi-a fost conducător și în 1970, și în 1974, fiindcă am avut, loaza de mine, nevoie de două încercări ca să trec concursul!), Ov. S. Crohmălniceanu și Ion Dodu Bălan. Ne consolam ironic că formăm liga lectorilor pe viață. Cum să nu ne fi lăudat cu statutul nostru de nedepășit, cînd ne numeam Mihai Zamfir, Mircea Martin, Leonida Teodorescu și atîția alții, unii, membri și premiați ai U.S.R. (teza mea de doctorat a primit premiul pentru critică, publicată fiind în două ediții înainte de a fi recunoscută ca atare). Ce motive aveam să mă plîng?

Motivele pentru care n-am intrat în P.C.R. n-aveau legătură cu nepromovarea universitară. Alții, deși au făcut pasul, tot lectori au rămas, cei mai mulți pînă în 1990, cînd Mihai Șora era ministrul învățămîntului și Paul Cornea, secretar de stat pentru universitar, iar eu rectorul UB, și cînd am obținut ca toți să fie promovați profesori plini, inclusiv eu.

Niciodată și, cred, nici unul din noi n-a resimțit situația aceasta ca o nedreptate. Aveam raporturi normale cu toți colegii, indiferent de gradul didactic, ne respectam mutual și ne vedeam de treabă. Cu P.C.R., lucrurile erau mai complicate. Nu neapărat în sensul că aceia dintre noi care nu erau membri ar fi fost discriminați. Din contra, aveam și unele avantaje, de pildă, de a nu participa la ședințe idioate, de a nu fi trași la răspundere pentru te miri ce „nerealizare” a Facultății, de a nu primi sarcini în afara celor didactice. N-aș putea totuși să spun de ce în 1989 rămăsesem singurul de la Catedra de Literatură Română „fără partid”, aceasta era expresia pe atunci, și printre foarte puținii din întreaga Facultate, cu alte cuvinte, de ce cei mai mulți cedaseră. Cel mai probabil, din speranța că vor deveni conferențiari și chiar profesori.

Îmi păsa atît de puțin de o eventuală promovare, încît nu mi-am pus măcar problema în toți acei ani. Știam, oricum, că nu mă dă nimeni afară. Nu mă pot lăuda că am rezistat eroic la presiuni. O dată sau de două ori s-a întîmplat să mi se propună. Dar fără insistență sau amenințare. Răspunsul cel mai amuzant care mi-a dat prin cap, într-un moment în care se vorbea de necesitatea „rotirii cadrelor”, a fost că nu vreau să mă numească decan. Am fost lăsat în plata Domnului. Și am continuat să mă simt bine în pielea mea apolitică.

Am avut norocul ca, membru al U.S.R. fiind din 1963 (cînd Mihai Beniuc mi-a trimis carnetul acasă, gata semnat, urmînd ca eu să lipesc fotografia!), să plec de cîteva ori în străinătate. În această privință, da, faptul de a fi „fără partid” reprezenta o piedică dificil de trecut: n-am plecat („ieșit” era expresia) niciodată prin Facultate înainte de 1989. (Cum se schimbă limba: prin Facultate voia să spună prin ce instituție depuneai cererea de viză.) Nici vorbă de lectorate la universități din alte țări, nici măcar călătorii obișnuite, cu invitație. Scriitorii, în schimb, au putut ieși încă din anii 1960 cu destulă ușurință. Chiar și cînd, în 1974, dacă nu greșesc, Sorin Alexandrescu a organizat la Amsterdam, unde era profesor, un congres de românistică, și a invitat mai mulți universitari din țară, eu mi-am depus actele pentru viză prin U.S.R. N-am primit viză de fiecare dată cînd am avut invitație, dar nici refuzurile n-au fost frecvente, mai degrabă amînări, șicane, reguli stupide (de la un timp, nu puteai pleca decît în concediu!). Asta, în ciuda faptului că Securitatea era extrem de vigilentă.

Am remarcat, în dosarul meu de urmărire, ca și în al altora, de care am avut cunoștință, că data la care am fost „luat în lucru” de „organe” coincide cu prima solicitare de călătorie în afară. În 1967, revenit după șase săptămîni petrecute în RFG și în Franța, cu o bursă a Universității din Freiburg, pusă la cale de Paul Miron, pe care nu-l cunoșteam încă, dosarul meu va fi literalmente inundat de informații care conduceau la, nici mai mult, nici mai puțin, suspiciunea de spionaj. Securiștii păreau convinși că aș fi dat românilor din diasporă informații despre situația din țară, ceea ce era adevărat, deși toată lumea o cunoștea, dar mergeau pînă la a considera că fișele de dicționar literar pe care i le-am expediat prin poștă lui Paul Miron, care colabora la o Enciclopedie germană, reprezintă o dovadă a acțiunilor mele ostile. Fișele, referitoare îndeosebi la scriitori contemporani, erau, firește, publice, dar mai greu accesibile la Freiburg, căci nu exista internet (o spun pentru unii tineri de azi, precum o studentă a lui Mircea Mihăieș de la Timișoara, care cred că internetul există dintotdeauna!). A intervenit apoi Antologia poeziei moderne din 1968: prezența în ea a unor poeți ca Radu Gyr sau Nichifor Crainic a întărit Securitatea în ideea că „legionarii” din Occident mă racolaseră ideologic.

Zeci de note informative, aparținînd unor ofițeri sau unor, da, colegi de la Facultate și de la U.S.R., se vor referi ani buni după aceea la actele mele de spionaj. E curios, dar n-am fost totuși împiedicat să plec, decît rareori, după aceea, în pofida bănuielilor stupide ale Securității, o instituție care ar fi fost și mai de temut dacă, dar noi nu știam asta, ar fi fost bine informată. Pagini întregi din dosarul meu furnică de nume și date greșite, de adrese fanteziste, ceea ce arată o incompetență crasă. Cum să nu fi interpretat niște ofițeri semianalfabeți drept spionaj o corespondență pur literară? Era desigur și prejudecata ideologică, specifică comuniștilor, pe care o vom regăsi în declarațiile lui Ion Iliescu, la venirea minerilor în 1990, că anticomunismul nu e altceva decît o formă de legionarim. Era, poate, cît de cît normal ca securiștii anilor 1960-1970 să gîndească așa, dar în 1990, era aberant, mai ales venind din partea unui om informat și cultivat ca primul președinte din epoca postcomunistă. M-am întrebat, nu o dată, dacă el chiar gîndea așa sau dacă totul ținea de un calcul politic menit a-i manipula pe cei pe care Revoluția îi scosese în stradă și care puteau deveni potențial periculoși pentru planurile noilor guvernanți. Cum m-am izbit de multe prejudecăți în viața mea și știu cît de solid ancorate sînt în mintea oamenilor, nu bag mîna în foc că Ion Iliescu juca un rol politic machiavelic și că nu era pe deplin convins de ceea ce spune.

De unde totuși îngăduința pe care Securitatea a manifestat-o după 1968 față de solicitările mele repetate de a da curs unor invitații din străinătate? M-am întrebat deseori, mai ales după ce, recent, mi-am citit dosarul. Nu încă în întregime, fiindcă am făcut-o cu mari pauze, necesare ca niște guri de aer cînd stai cu capul sub apă. Dar merită să vorbim o dată despre ce am descoperit în el în legătură cu îngăduința de care am vorbit. Și, desigur, nu numai în legătură cu ea.

Din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în lucru

Foto: Dinu Lazăr