Valeriu Cristea 
O altă stradă bucureșteană a copilăriei mele: Berzei, cu bătrânii ei castani ce o umbreau așa de plăcut vara, curată și liniștită (tramvaiele, trecînd în număr mare dinspre Gara de Nord, străbăteau numai o parte a ei, cotind-o apoi spre Cișmigiu), în care intram fie coborînd de pe Vergiliu, fie din piața largă, foarte deschisă (mi se părea) unde se afla biserica Sfinții Constantin și Elena și casa cu gang, zugrăvită într-o vreme în galben, în care a locuit George Coșbuc. Venind dinspre piață, imediat pe dreapta, era un mic local, cu o mică grădină de vară, unde se preparau mici și se găsea bere la halbă; iar ceva mai departe, tot pe dreapta, un garaj. Unchiul Costea și tanti Ș. Locuiau pe partea stîngă, la numărul 15, într-un imobil impunător, cu patru sau cinci etaje (mai sus de el, într-o casă modestă, fără etaj funcționa un club muncitoresc al ITB-ului parcă, iar în dreptul lui exista o țîșnitoare, al cărei firicel de apă era mult prețuit pe vreme de caniculă). În acel imobil masiv, unchiul și mătușa ocupau o singură cameră, la parter. După ce deschideai portița de fier ce dădea într-o curte asfaltată (la dreapta, în fața blocului, o grădiniță de flori, semipărăginită, cu vechi cupe de piatră umplute cu pămînt) nu trebuia să faci decît cîțiva pași ca să ajungi la cele trei trepte înalte din dreptul intrării pe unde pătrundeai într-un hol comun, întotdeauna cufundat în obscuritate, ziua, și deci agreabil-răcoros vara, de-abia luminat de un bec chior, noaptea, în care dădeau ușile a trei locuințe (una pe stînga, două pe dreapta) și în care – surpriza și emoția te încercau chiar dacă nu pășeai acolo pentru prima dată – erai întîmpinat de un amfitrion ciudat: un tablou de mari dimensiuni, așezat (de cine? de cînd?) pe peretele din fund, o copie poate nu lipsită de valoare după pînza vreunui maestru italian sau spaniol. De cîte ori n-am trecut pe lîngă el, oprindu-mă desigur nu o dată să-l privesc, cu un sentiment de mirată încîntare, cu un fel de sfios respect, insuflat nu numai de frumusețea tabloului – nu era unul de duzină, atîta lucru înțelegeam și eu –, ci de proveniența lui misterioasă și de prezența lui acolo, nu mai puțin enigmatică; treptat, mi s-a șters din memorie și dacă ar trebui să-l descriu, acum n-aș mai putea; reprezenta în tot cazul un grup uman, pitoresc, o scenă vie, plină de mișcare, „colorată”. Apartamentul rudelor mele era pe dreapta: o cameră spațioasă și răcoroasă (temperatura interioarelor imobilului părea „reglată” de cea a tunelului de castani al străzii), cu ferestre înalte (prin care însă, din cauza copacilor, nu pătrundea prea multă lumină), cu sobă de teracotă și parchet, cu un pat de două persoane sub care se retrăgea, discret, „generalul”, un vas de noapte voluminos, cu o masă de sufragerie în mijloc, cu două divane improvizate, unul lîngă sobă, celălalt sun ferestre, cu un bufet cu vitrină mascînd parțial ușa blocată dinspre „apartamentul” vecin, format tot dintr-o singură cameră și în care locuia o altă pereche vîrstnică, fără copii, dominată de o femeie brunetă și fumătoare, de o amabilitate pur exterioară. Bucătăria era în altă parte, aproape la capătul celălalt al unui coridor îngust și întunecos, înviorat de ușile altor odăi, toate ocupate (aveau mulți vecini acolo, pe berzei, unchiul și mătușa), coridor ce pornea din holul-expoziție pentru a te scoate, printr-o intrare de serviciu, în curtea din fund a blocului. Lîngă bucătărie, se afla WC-ul, deosebit de simpatic, alcătuit din două încăperi, din prima intrîndu-se în cabina de toaletă propriu-zisă, ambele cu ciment pe jos, foarte mici, dar atît de înalte, încît aveai impresia că te găsești într-un puț. Bineînțeles, era și acolo răcoare, ca în toată acea casă; curățenia – exemplară și nelipsitul miros, un miros ușor, agreabil, de fum de țigară constituiau alte motive de atracție, astfel că veceul comun de la capătul coridorului îmi devenise, în timpul vizitelor mele la București, un spațiu amical, familiar, în care mă simțeam bine.
Romana și berzei, cele două fire predestinate, vrăjite, cu ajutorul cărora, în anii copilăriei, am început să desfac încîlcitul ghem de străzi și bulevarde ale marelui oraș…
