Semnificație, sens și identitate

Gânduri la sărbătoarea nașterii lui Albert Camus

Camus se numără printre filosofii mei preferați, alături de Jean-Paul Sartre și de Emil Cioran. Pe 7 noiembrie se sărbătorește ziua de naștere a filosofului, romancierului și dramaturgului Albert Camus. Câteva gânduri de adorație mă străbat la amintirea creației sale de geniu, la baza căreia a așezat morala, etica, adevăratul sens al vieții, libertatea. Impresionant mi se pare cum definește marele scriitor, laureat al premiului Nobel, libertatea, comparând-o cu bunătatea. „Libertatea nu e nimic altceva decât ocazia de a fi mai buni”, spune Albert Camus.

Albert Camus, fiul lui Lucien Camus, un țăran francez  și al Catherine Camus, de origine spaniolă, se naște într-o familie săracă, la data de 7 noiembrie 1913 în Dréan (Algeria). Tatăl său a murit în Primul Război Mondial, urmând ca mama sa (care era aproape surdă) să se stabilească împreună cu el și cu fratele său mai mare, Lucien, la Alger. Acolo a lucrat la o fabrică de cartușe, iar apoi în calitate de spălătoreasă pentru cei înstăriți. Scriitorul, după cum se poate observa în scrierile sale din „Carnete”, în special, este marcat de lipsurile copilăriei: „Ducând o viață săracă, printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”.

În anul 1957, Camus primește Premiul Nobel pentru Literatură. El se afirmă ca scriitor existențialist prin eseurile filosofice Mitul lui Sisif (1942) și Omul revoltat (1951). Volumele sale de povestiri, Fața și reversul, Exilul și împărăția, conțin fărâme ale copilăriei sale. Romanele Străinul (1942), Ciuma (1946) și Căderea (1956) propun două atitudini existențialiste, care se regăsesc și în eseuri: constatarea absurdului existenței și lupta permanentă. Piesele de teatru, Caligula (1938), Neînțelegerea (1944), Starea de asediu (1948) și Cei drepți (1949), reiau idei din romanele și din eseurile proprii. O parte din opera camusiană se regăsește în Ciclul absurdului, un termen utilizat de scriitor, mai precis în Străinul, în Caligula, în Mitul lui Sisif și în Neînțelegerea.

Mitul lui Sisif, un eseu filosofic de Albert Camus, publicat în franceză sub numele de Le Mythe de Sisyphe, apare în același an (1942) cu romanul Străinul („L’Etranger”) și conține o analiză simpatică a nihilismului contemporan, atingând și natura absurdului. Împreună, cele două lucrări și-au stabilit reputația și sunt adesea văzute într-o complementaritate tematică. Influențat de Kierkegaard, Schopenhauer și Nietzsche, Camus susține că viața este esențial lipsită de sens, deși oamenii continuă să încerce să impună ordine existenței și să caute răspunsuri la întrebări fără răspuns.

Camus folosește legenda greacă a lui Sisif, condamnat de zei pentru veșnicie să dea în repetate rânduri un bolovan în jos pe un deal, doar pentru a-l rula din nou, odată ce l-a adus în vârf, ca metaforă pentru lupta persistentă a individului împotriva absurdității esențiale a vieții. Potrivit autorului, primul pas pe care trebuie să-l facă un individ este să accepte faptul acestei absurdități. Dacă, în ceea ce-l privește pe Sisif, sinuciderea nu este un răspuns posibil, singura alternativă este să devii rebel (să te răzvrătești), bucurându-te de actul de rulare a bolovanului pe deal. Camus susține în continuare că, odată cu acceptarea bucuroasă a luptei împotriva înfrângerii, individul câștigă semnificație, sens și identitate.

Paris, 7 noiembrie 2019