Cristina Crețu 
Am năvălit în casă ca tătarii. Nu știu ce voiam să-i spun mamei. Am găsit-o cosând la mașina Singer și jelindu-se. Altfel, mama mi se părea a fi tare cum e muntele. O vorbă a ei mă făcea om de toată isprava. Acum văd altfel acest tablou în minte, mai bine zis, caut să îl înțeleg: mama, aplecată deasupra mașinii pe care o primise zestre, își plângea copilăria și tinerețea. Mama plângea când nu o vedea nimeni. Eu am spulberat intimitatea momentului, iar ea s-a simțit nevoită să-mi arate rănile sufletului ei.
Mașina Singer fusese a bunicii, mașina Singer îi dăduse mamei să mănânce în vremuri grele. Un ciurel de făină, altul de mălai. Bunica o îngrijise luni de zile pe mama, cât stătuse cu ghipsul până la piept. Până la 17 ani, mama suferise două operații la piciorul stâng. Nu e ușor să uiți astfel de lucruri. Mama, de fapt, își plângea tinerețea, cu toată durerea ei.
Mă înduioșează orice femeie de vârsta ei, ultima vârstă pe care o știu.
Odată, am văzut o doamnă lângă Registrul Comerțului din Piața Muncii. Leită mama. Avea aceiași ochi, aceeași privire severă. Cred că m-a luat tremuratul. I-am întins un covrig polonez și o sticlă de suc, din reflex. Le aveam în mână. Le-a primit, apoi m-am îndreptat către stație și am luat autobuzul. Am văzut-o pe geam pe doamna cu ochi albaștri, mânca din covrig și eu mă uitam năucită și valuri-valuri îmi împurpuraseră obrajii, inima și sufletul. Și aș fi plâns, în văzul lumii.
