Frica aceea prezentă, meschină, inepuizabilă

Lipsa de rușine a fricii de suferința fizică!… Mă aflu din nou într-un cabinet dentar, de data aceasta – domnul Șimi a rămas la Cluj ca și copilăria mea; am douăzeci de ani – la București; doctorița la care m-am dus, o femeie în vîrstă, mică de statură, uscățivă și energică, vorbește românește cu accent; are un cabinet modest, amenajat într-una din cele două camere, despărțite de un antreu, ale apartamentului pe care îl ocupă într-o casă fără etaj de pe o străduță din preajma catedralei Sf. Iosif; știu că împreună cu ea locuiește o nepoată cam de vîrsta mea, pe care însă n-am norocul s-o văd; cînd vin eu, în primele ore ale dimineții, fata mai doarme încă; o pîndesc și acum, din cabinet 9deși e iarnă, ușa spre antreu e deschisă), dar pe primul plan e frica; pregătindu-se și pregătindu-mă pentru extracție, așteptînd ca injecția să-și facă efectul (nu și l-a prea făcut, din păcate, după cum aveam să constat în curînd), dentista vorbește, povestește (apropo de ce?) cum în vremurile cumplite pe care le-a apucat în tinerețea ei în țara din care apoi s-a refugiat la noi s-a întîmplat ca oamenii să fie aruncați de vii în cuptoarele locomotivelor… Evocarea unor asemenea grozăvii mi s-a imprimat, firește, adînc în memorie; mi-am amintit-o și am povestit-o la rîndul meu, de-a lungul anilor, nu o dată, dar atunci, pe loc, ea n-a reușit să disloce, să învingă frica aceea prezentă, meschină însă inepuizabilă ce-mi umplea întreaga ființă revărsîndu-se parcă și inundînd totul în jur: cabinetul, curtea, cîtă se vedea prin ferestre, antreul și camera unde continua să doarmă leneșa nepoată pe care eu n-am apucat s-o văd niciodată…