Dana Heuberger 
Maia își privi încă o dată, cu încordare, mâinile. Le ura, căci erau mâini de salahor, nu de femeie distinsă, așa cum tot mai năzuia să ajungă la un moment dat. Suspină, cu gândul la Ira și la Mirela, care le aveau pe toate de-a gata, fără să fie nevoite să facă niciun efort: frumusețe, bani, eleganță, apreciere din partea comunității. Familie unită, femeie la curățenie, bonă, croaziere și concedii în resorturi de cinci stele. Maia ura importurile și adoptările imprecise de terminologii, însă le folosea, ca toată lumea, ca să nu distoneze, luându-se (ușor) peste picior pentru asta, de-a valma cu ceilalți utilizatori de americănisme și whatever. Ira și Mirela aveau parte de multă liniște, de vieți așezate, așa că puteau să-și consolideze în voie fēng shuǐ-ul[1], să se relaxeze lăsând vântul și apele virtuale să le susure armonios printre chakre, canalizându-le fluxurile de energie, determinând acel qì[2] pozitiv dorit de atâta lume. Pe când ea, ea trebuise să se zbată de una singură, dintotdeauna, pentru fiecare amănunt, fără să știe dacă la sfârșit o aștepta succesul, sau dezastrul. Să spele și să curețe prin casă, după orele lungi de serviciu, chiar și atunci când îi vâjâia capul din cauza migrenei. Să facă, dacă se poate, cât mai multe lucruri deodată, gândindu-se simultan la ultimul proiect de la serviciu, la pretențiile absurde ale noului șef, la timpul optim pe care trebuia să îl petreacă friptura în cuptor, la tema de la fizică a Mariei și la cum să se descurce cu banii fără să sufere copilul. La trecuții bărbați din viața ei, privind înapoi cu cât mai puțină mânie (atunci când era în stare). Și mai avea și mâinile astea, cărora, orice ar fi făcut, nu le putea schimba aspectul! Nu ajutau nici mănușile de unică folosință și nici cremele. Și nu o încânta nici faptul că erau, săracele, destul de îndemânatice („Iată ce pot face două mâini dibace” i se părea un slogan desuet, un amar și nedorit premiu de consolare). Le simțea, uneori, ca pe niște ființe distincte care se străduiau în van s-o mulțumească. O alta ar fi fost încântată de reușitele-i culinare sau de aspectul ordonat și proaspăt al casei, ea, însă, nu se putea mândri cu toate astea, privindu-și mâinile care nu aveau degetele suficient de lungi și de fine, ale căror unghii nu arătau bine nici cu french-manicure și nici fără. De fapt, i se întâmplase să simtă că nici alte părți din corpul ei nu îi aparțineau, și se comportau câteodată independent și iresponsabil, fără să țină cont de părerile sale și de ce-ar spune lumea dac-ar ști că se răzvrătesc. Noroc că de cele mai multe ori reușea să își disimuleze devierile fizice (un tremur, o crispare sau o durere neașteptată, și chiar un rictus sau o privire tăioasă în fața unor surprinzătoare dovezi de răutate). Cu gândurile stătea mai prost. Și cu diferitele sale versiuni. În ultima vreme, constata tot mai des că în fiecare zi se transforma într-o altă femeie, că reacțiile și chiar părerile ei se schimbau fundamental, în funcție de domeniul de referință și de mediu. Și-n fiecare dimineață se întreba în ce direcție i-o va lua ziua, ce altă față își va descoperi și cum (și, mai ales, dacă!) și-o va armoniza cu toate celelalte. Parcă pe zi ce trecea se îndepărta tot mai mult de propriile jaloane, de standardele pe care și le impusese pe vremuri și care îi dădeau o minimă impresie de echilibru, devenea tot mai imprevizibilă, în ciuda faptului că se străduia să aibă o abordare cât mai detașată, să nu se lase copleșită de cotidianul uneori grotesc de care se împiedica fără voie.
Maia suspină, și-apoi surâse, privind dealul care îi încălzea și îmbujora diminețile, atunci când reușea să îl privească ignorând blocurile cenușii de pe cealaltă parte a străzii. Se uită la hainele cele noi, de purpură, ale copacului căruia nu îi cunoștea numele, dar care o întâmpina mândru în fiecare dimineață, gata să se lase admirat, întinzând spre ea brațe noduroase din crengi încărcate de frunze care își schimbau zilnic culoarea și consistența, tremurând, însă încrezătoare încă, la fel ca gândurile ei. Oare secretul este să ignori Urâtul, lăsându-te învăluită de frumusețea pe care o întrezărești până și în spatele celei mai prăfuite sau sordide priveliști? Sau să-l accepți, căutând amănunte care să-l facă suportabil? Pot crește, oare, adevărate flori, din mucegai? Ar trebui să-l recitească pe Arghezi, sau pe Cioran? Sau să renunțe la fatalitate și să nu își mai disece clipele cu atât de mult tragism mioritic? Prea multă introspecție, de dimineață, își spuse.
E șapte, și ar trebui să beau a doua ceașcă de cafea. E drept că astăzi n-o s-apară șeful, dar deadline-ul e miercuri și vara indiană a acestei toamne bezmetice nu m-ajută deloc. Nici pe mine și nici pe nechibzuita magnolie din colț, care n-are altceva mai bun de făcut decât să dea semne de înflorire, doar ca să-nghețe săptămâna viitoare, după cum spun ăștia de la Meteo. Împreună cu iluziile mele. Ah! Iar încep! Termină, dragă! Hai, pa, pa, pa!
[1]風水 pinyin: fēng shuǐ, literalmente „vântul și apa”, Wikipedia
[2] principiul qì (氣气, pinyin : qì = suflu), Wikipedia
