Sunt la a treia carte de poezii semnate de Maria Calciu pe care o citesc, ceea ce deja înseamnă ceva, având în vedere aplecarea mea destul de precară către poezia contemporană. Dar știți cum sunt cititorii – sunt atrași cel mai mult și mai mult de cărțile în care, într-un fel sau altul, se regăsesc. Chiar dacă, la prima vedere, cărțile citite de mine sunt atât de diferite.
Introducerea fiind făcută, să vă spun câte ceva despre volumul „Sunet mut”, deși profund, în mine, știu că poeziile trebuie citite, nicidecum comentate. Cu atât mai puțin explicate.
Încă de la vederea titlului – Sunet mut –, mi-am amintit de o poveste adevărată despre o călătorie, cu trenul, a unor copii surdo-muți, spre o tabără de vară. Profesorul care-i însoțea a fost martor și ne-a depănat-o mai târziu. Pe scurt, el a descoperit că acei copii, atât de tăcuți în perioada de trezie, aproape se metamorfozau în timpul somnului, scoteau tumultuos și nestăpânit nenumărate sunete, gemete, interjecții și exclamații, zgomotul fiind aproape înfricoșător. Era felul lor de a se exprima – când nimeni, teoretic, nu-i putea auzi sau vedea, nici măcar ei înșiși.
Așa se întâmplă și cu tăcerile – ale noastre, ale poeziei Mariei. Sunt tăceri care vor să vorbească, care obligă să fie ascultate, care răbufnesc când ne așteptăm și când ne dorim mai puțin. Poeta noastră scrie, la un moment dat, „Dacă mi-aș fi ascultat mereu tăcerile”, tocmai pentru că prin fiecare vers dovedește cât de multe au ele de comunicat, de schimbat. E necesar și terapeutic să fie descifrate, inclusiv (sau mai ales) într-un drum străbătut printre umbre.
Avem de-a face, indiscutabil, cu o poezie cultă și cultivată, câteodată chiar și cu un ermetism, de asemenea cult, fără însă a fi elitist – există trepte de lectură, de înțelegere a poemelor ei și, nu în ultimul rând, de receptare.
Într-o poveste care curge într-un permanent condițional optativ (timp al verbului, aproape omniprezent în „Sunet mut”), observăm în același timp o poetă care ascunde (și) un spirit renascentist. Picură de peste tot, fără ostentație, cunoștințe de chimie, de astronomie, de fizică, de filosofie, impregnate în literatură. Atunci când un poet oarecare, pentru a reda anumite trăiri, ar scrie minuțios despre fulger, despre fragmente, lumini și secțiuni ale lui, Maria Calciu alege doar două cuvinte, descriind simplu, chiar dacă doar pentru unii cunoscători, un tablou amplu: „rezonanța schumann”.
Și pentru că am amintit de tablou – cred că mă pot referi la întregul volum ca la un tablou compozit, alcătuit din elemente disparate, unde culorile, anotimpurile, gândurile, stările se amestecă, se constituie în cauză și efect pentru sentimente calde-amare, colțuroase, cețoase, acoperind creuzetul cu o speranță resemnată, în perpetue imagini oximoronice. Se observă cu ușurință că este o poezie a iubirii, dar și a despărțirilor resemnate, a tristeții senine, acceptate fără efort, coexistând simultan și calm cu fricile inerente, cu nevoia de protecție exterioară („aripa aceea care să mă acopere”), cu neliniștea, cu neîncrederea.
Drumurile sunt presărate cu plecări care se transfigurează în reveniri dorite sau gonite, aparent fără țintă, către meleaguri sau anotimpuri visate și reale. Toate se topesc unele într-altele sau, poate, doar se ascund – gânduri, resentimente, melancolii, bucurii uitate.
Maria Calciu îl poartă pe cititor printr-o lume aparținând, parcă, impresionismului. Lumini blânde, obosite, revoltări blajine, culori pastelate, tăiate arareori de durități cromatice sau lingvistice, îl înconjoară sau îl pătrund pe cititor și îl conduc într-o lume care, în egală măsură, e dureros de reală, de veridică, însă și spiritualizată, suspendată.
În „Sunet mut”, ni se dăruiesc călătorii de negăsit în vreo agenție de voiaj sau pe un site dedicat – sunt călătoriile de care ne ferim adesea, chiar și în clipele când ar deveni imperioase.
În final, vă „ispitesc” cu un singur poem, aparent șăgalnic, poate unul dintre cele mai accesibile:
Pentru că priveai spre nicăieri
atunci
când m-ai întrebat pe ce nume să mă chemi
mi-am ascuns numele sub marginea dinspre tine
a Lunii
și de aceea ți-am spus că mă numesc
Luna
Însă cum nu m-ai crezut
dar nici nu ai ridicat marginea ei subțire
pentru a-mi vedea acolo scris adevăratul nume
l-am luat și l-am ascuns în singura frunză de tei
ce te umbrea
și ți-am răspuns că mă numesc
Thea
Nu m-ai crezut
dar nici nu ai privit frunza aceea
pentru a-mi citi pe ea adevăratul nume
așa că l-am luat și de acolo și l-am ascuns în tine
De aceea ți-am spus că mă numesc
Tu
Și pentru că ți-am răspuns o singură dată
atunci
când m-ai chemat Eu
Ai continuat să mă chemi
Eu
și să-mi vorbești
fără să ridici marginile cgemărilor
ce te umpleau
ca astfel să îmi citești adevăratul nume
care trecea spre afară
prin ele
Fără ca măcar să vezi că mi-am luat
numele din tine
Căci te aud și acum uneori strigându-mă
– Eu…
Maria Calciu, „Priveai spre nicăieri”
[Maria Calciu, „Sunet mut”, Editura Limes, 2019]