De data asta, eu eram teroristul

Cred că mi-am pierdut cunoştinţa pentru câteva secunde sau poate minute, iar atunci când mi-am recăpătat-o, am auzit lângă mine, pe lângă fâsâitul unei cutii cu pepsi, sirenele amestecate ale poliţiei, pompierilor şi salvării care au în comun doar groaza pe care-o ţi-o bagă în oase, pentru că ştii că târăsc după ele duhoarea morţii. Mi-am amintit dintr-o dată de blocul dărâmat din Moscova şi de căderea turnurilor. Doar că de data asta eu eram teroristul.

– Nu mişca. Nu mişca că trag.

Am auzit clar somaţia şi ştiam că nu poate să iasă decât din gura unui poliţist care sigur avea un pistol încărcat în mână.

– Mâinile pe ceafă, n-auzi? Nu mişca! Mi-am pus mâinile pe ceafă şi abia atunci am văzut că Erick nu mai era lângă mine. Ana se văieta în spate cu nasul turtit şi plin de sânge, iar Linda părea moartă pe capota maşinii, cu capul intrat în automatul de băuturi. Erick dispăruse. M-am trezit cu două cătușe pe mâini şi cu două pistoale îndreptate spre mine.

– Ieşiţi afară din maşină. Foarte încet.

M-am trezit în spatele unei maşini de poliţie unde mi-am controlat rapid oasele, capul, gândurile, ca să văd dacă sunt nevătămat. Ana şchiopăta şi a fost urcată într-o maşină de salvare, iar pe Linda au scos-o pe o targă.

Până am ajuns la poliţie, am început să mă trezesc. O ceaţă groasă mi se ridica încet de pe creier, îndeajuns ca să pricep că eram într-un mare rahat, dar nu destul ca să-i văd toată grozăvia. Din momentul acela, avea să treacă multă vreme până când mintea mea avea să se limpezească şi să ajung să pot vedea dincolo de perimetrul în care cădea propria mea umbră. Am stat peste noapte la poliţie şi m-am gândit la cicatricile Alinei şi la Linda care poate ca ajunsese deja dincolo, acolo unde erau morţii mei. Un poliţist a vrut să-mi scoată cătuşele de la mână, dar s-a răzgândit după ce m-a privit în ochi. Îmi aduc aminte vag că cineva mi-a luat sânge din vena de la încheietura mâinii şi m-au pus să urinez într-un borcan. Sângele şi urina mea erau pline de rămăşiţele drogurilor cu care mă îndopasem.

Dimineaţa m-au dus în faţa unui judecător unde am fost acuzat de un şir lung de crime care mă lăsau rece, ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu mine. N-am avut nici cea mai mică tresărire şi, dacă nu aş fi avut cătuşele pe mâini şi n-aş fi fost bine păzit, aş fi sărit pe geam în stradă. Am întrebat ce face Linda.

– E în comă, mi-a spus sec judecătorul. Dacă moare, ai încurcat-o rău de tot.

Mă privea dispreţuitor peste ramele ochelarilor şi înainte de-a încheia mi-a mai spus:

– Puteaţi fi împușcați cu toţii. Ştiai că oraşul e în stare de maximă alertă? Ai auzit de 11 septembrie, băiete?

– Am fost acolo, i-am spus sec.

Nu i-a prea plăcut.

După prânz, a venit mama cu un avocat şi m-au scos pe cauţiune. Mama nu mă mai privea în ochi şi a vorbit foarte puţin cu mine.

Din ziua aceea am intrat într-un fel de cuşcă pe care mintea mea o terminase în pripă chiar în acea noapte, dar la care simţeam că lucra de mult în spatele meu. Cel mai bine ştim să ne facem cuşti dinăuntrul lor. Când am reuşit să mă strecor printre gratiile ei, m-am trezit singur, în plin deşert.

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe mama atât de supărată şi mai ales panicată. Îmi spuse printre dinţi de câteva ori:

– Trebuia să te fi lăsat acolo.

Nu am reacţionat un timp în nici un fel şi nici n-am întrebat dacă „acolo” însemna, poliţia din Queens, închisoarea, Rusia, aeroportul din Moscova de pe care n-am vrut să plec în Israel cu tata, sau poate chiar pântecele ei. Putea să mă lase „acolo” de atâtea ori, dar n-o făcuse, iar eu acum, aici, n-aveam nici cel mai mic chef să-i fiu recunoscător. Mă privea lung, speriată, ca şi cum aş fi devenit dintr-o dată una dintre acele statui bizare de care te izbeşti pe străzile din Manhattan când te aştepţi mai puţin. Un om de fier stând pe o bancă de fier citind un ziar metalic, nişte copii ciudaţi, turnaţi în bronz, scoşi din basmele lui Andersen, taurul de pe Wall Street, sau chiar nişte vaci de ghips colorate care pasc dolari. Ochii ei parcă voiau să întrebe „eşti tu, Vitali, băiatul meu? băiatul acela cuminte cu viitor strălucit, care mergea la şcoală şi care înghiţea diamante la comandă…”. În jurul ochilor i se adânciseră ridurile, ca şi cutele de pe frunte şi mi se păru dintr-o dată străină. Totul mi se părea străin, dar fiind vorba de propria mea mamă gândul ăsta al înstrăinării îmi dădu fiori. Aproape că nu mai vorbeam unul cu altul de o bună bucată de timp şi nu mai ştiam nici unul cum să spargem tăcerea.

– Ai mers prea departe, îmi mai spuse ea cu o voce resemnată.

Misha Korbatov, cu banii şi cu avocaţii lui, aveau să mă scape până la urmă, deoarece pentru ei nici un rău nu era dus destul de departe. Eram încă minor şi, ca să-mi dea o mână de ajutor, Linda a ieşit din comă după două zile, iar într-o săptămână era acasă. Avea să rămână şi ea cu o cicatrice pe frunte.

Mama mi-a interzis să mai ies din casă şi a aruncat toate sticlele cu vin şi cu vodcă. De vin, mă durea în cot, pentru că nu-mi plăcea, dar aş fi dat orice pentru o sticlă cu vodcă. Mi-a întors pe dos toate sertarele, mi-a distrus celularul, a desfiinţat telefonul fix şi mi-a spus că e pe punctul de-a găsi un loc unde să fiu dus la dezintoxicare. O marijuana m-ar mai fi liniştit, dar dispăruse totul.

– Nu cred că trebuia să te aduc aici, a spus la un moment dat.

– Aici, unde? În Rego Park?

– Vorbesc de America…

Asta m-a deşteptat din amorţeală.

– Rahat! Ce era mai bine în Moscova, unde toţi beau de mici vodcă în loc de apă? Crezi  că acolo nu sunt droguri? Sau crezi că ar fi fost de preferat să fi plecat cu tata în Israel şi să mi-o tragă acolo arabii. Ştiu că ai fi vrut să fi plecat atunci cu el, ca să scapi de mine.

– Să nu mai spui asta, Vitali…

– De ce să n-o spun? Ce naiba te mai deranjează acum? Erai o dansatoare de striptease, te vindeai pe nimic, dar acum, uite, te-ai ajuns aici la New York. Ar merita să bem pentru asta, ce naiba. Eşti patroană, amanta celui mai tare mafiot rus, sau nu te culci cu el, hai spune!

Mi-a tras o palmă, prima palmă, care a sunat pe faţa mea ca o lovitură de tren. Am vrut s-o pleznesc, înapoi, dar am împins-o cu forţă, de-am izbit-o de perete.

– Ar trebui să te trimit înapoi în Rusia, asta ar trebui să fac.

– N-ai cum să mă trimiţi înapoi, i-am strigat.

M-au dus la un psihiatru, care de data asta nu mai era doctorul Shiffrin, şi mi-a pus mii de întrebări ciudate, printre care şi aceea dacă m-am gândit vreodată la moarte. Orice formă de idee despre moarte, moartea celorlalţi sau a mea însumi. I-am spus că n-am încă nici o intenţie să omor pe nimeni ori să mă sinucid. L-am surprins, scuipându-i printre dinţi nişte bucăţi dintr-un un banc vechi pe care-l ştiam de la Serghei, ca să priceapă că mă trag dintr-un popor destul de agresiv, dar cu o rată mică de sinucidere.

– Ştiaţi că, în timpul comunismului, sinuciderea era nu numai interzisă, dar şi pedepsită cu moartea? Ha, ha, ha.

S-a uitat la mine uşor speriat şi nu e puţin lucru să sperii un psihiatru din Manhattan. M-a mai întrebat dacă am fost abuzat cumva, în orice fel, atunci când am fost mic. Apoi i-am dat de înţeles, în puţine cuvinte, că dacă nu sunt lăsat să fumez marijuana sau măcar să beau puţină vodcă s-ar putea să abuzez, ba chiar să omor eu pe cineva. Doctorul, un om impasibil care nu şi-a mişcat nici o cută a feţei cât am stat cu el, i-a spus mamei că, pe lângă problema drogurilor, a băuturii şi-a unei agresivităţi native, sufăr de Attention Deficit Disorder, un sindrom serios de care suferă, probabil, mai mult de jumătate din tinerii din America. N-a fost ce se aştepta ea, aşa că n-am mai călcat pe-acolo.