Valeriu Cristea 
Prin 1947-1948 unchiu’ locuia în Strada Romană (azi Eminescu) la nr. 115. Un gang îngust, lung și întunecos (acum de-a dreptul mizer) ducea la o scară de lemn vopsit în roșu cărămiziu pe care urcai la apartamentul ocupat de el și de soția lui de atunci, la etajul I. Parchet, covoare persane, fotolii, frigider, ceaiul servit dimineața în pahare introduse în forme de argint lucrat, ce mă fascinau! Cum nu eram obișnuit cu un asemenea nivel de trai („luxul” m-a subjugat, m-a corupt imediat), i-am șoptit într-o seară mamei (ne aflam în camera „noastră”, culcați pe o dormeză prevăzută cu o mică vitrină în care se aflau multe bibelouri – o altă noutate absolută pentru mine) că ar fi bine să ne prelungim cît mai mult șederea în casa unchiului. În care însă cel mai tare m-au impresionat în timpul vizitei mele de atunci, aproximativ zece zile (în una din ele a avut loc un important eveniment politic: proclamarea Republicii), pomul de Crăciun împodobit cu beculețe multicolore, ce se aprindeau și stingeau mereu, electrificat ca să zic așa (o banalitate astăzi, o raritate pe atunci – eu, în orice caz, nu mai văzusem „minunea”) și felinarele aparte, „speciale” de pe Romană – tije elegante de metal verde-cenușiu purtînd în vîrf căsuțe de sticlă mată în formă de trunchi de con răsturnat, ce împrăștiau o lumină lăptoasă plăcută. Felinarele se aflat, firește, în stradă, dar cum eu le priveam seară de seară din cameră, postat în dreptul unei ferestre, ele începuseră să aparțină decorului familiar și intim, intrau în ambianța casei. Casa și segmentul de stradă din dreptul ei (vizavi, unde Romana făcea un mic cot, erau niște minuscule prăvălii și ateliere meșteșugărești) alcătuiau pentru mine un singur spațiu securizant. Pomul de Crăciun feeric și felinarele „originale” de pe Romană (cele două surse ce îmi luminează pînă azi această amintire bucureșteană timpurie) au fost „cadourile” pe care – pe lîngă celelalte primite atunci – profesiunea unchiului și întreprinderea unde el lucra pe atunci – de „Gaz și (mai ales) electricitate” – mi le-au făcut în iarna lui 1947-1948. S-au scurs atîția ani de atunci și totuși casa cu nr. 115 de pe actuala stradă Eminescu (fosta Romană) continuă să rămînă pentru mine învăluită – faptul se verifică de cîte ori mi se întâmplă să trec pe lîngă ea, de obicei cînd mergem la cinematograful „Viitorul” – în „aerul” primelor mele impresii, de la vîrsta de 10-11 ani, ca într-o husă sufletească de protecție, ce o apără de praful vremii.
(Tanti S., prima soție a unchiului, povestindu-mi o întîmplare de a ei din timpul războiului încă proaspăt în memoria tuturor: era într-un tramvai aproape gol cînd s-a trezit abordată de o femeie tînără și frumoasă, vizibil agitată, care – adresîndu-i-se într-o limbă străină – o întreba cum să ajungă la gară; văzînd că nu primește nici un răspuns, că spusele ei, cum era și firesc, nu sunt pricepute, necunoscuta a început să explice ce voia prin gesturi și interjecții ce se străduiau să imite, cu o mare naivitate copilărească, trădîndu-i deruta, mersul și zgomotul locomotivei. Femeia aceea, mă lămurea mătușa povestindu-mi întîmplarea ei din timpul războiului, era o spioană, o spioană urmărită și care, cu prea puține șanse, încerca să se salveze pierzîndu-se în furnicarul gării și suindu-se în tren. Condusă de un fel de intuiție, ea nu greșise adresîndu-se, în tramvai, tocmai acelei călătoare; luase, ca să zic așa, norocul în brațe, dar norocul n-a voit să-i surîdă; căci, deși cunoștea limba în care străina se exprimase, mătușa s-a ferit s-o ajute și la prima stație s-a grăbit să coboare. Cum e posibil ca o spioană să nu cunoască limba țării în care își desfășoară activitatea, cum e posibil ca o Mata-Hari să fie atît de dezarmată – m-am întrebat de atunci nu o dată. Povestea senzațională a mătușii nu a rezistat criticii; în schimb, a rezistat cît se poate de bine în memoria și imaginația mea; ca și cum m-aș fi aflat și eu în acel tramvai, de față la palpitantul incident; ca și cum aș fi spionat-o pe spioană și totodată i-aș fi urmărit pe urmăritorii mei…)
