Crisanta Predescu 
Când ai 16-17 ani nu te interesează deloc istoria parcului în care îți trăiești împlinirile sau dezamăgirile de adolescent, firești. Nu poți vedea elementele arhitecturale, nu ești conștient de puritatea aerului dăruit cu generozitate de vegetația prezentă, nu vezi patima jucătorilor de șah. După niște ani, când tinerețea nu se mai zbate cu aceeași intensitate în simțirile tale, plimbările capătă alte conotații. Individuale.
Aș suferi de o ipocrizie cruntă dacă aș afirma că am îndrăgit oaza de natură a parcului Cișmigiu pentru cât de frumos a fost conservată în timp sau pentru cât de simpatici erau jucătorii de șah pomeniți. Îmi amintesc însă ziua când am căzut în lac, cu toți ceilalți colegi de liceu ai mei, vreo 7-8, barca nemaiputându-ne suporta frenezia, râsetele, glumele mai mult sau mai puțin bine făcute. Știu cum, pe malul lacului, am scurs apa din bocancii de rockeri nebuni, râzând în continuare de marea năzbâtie, știu cum m-a certat acasă bunica pentru hainele ude, cum părul meu a avut, câteva zile, un iz de apă clocită.
Schimbând perioada existențială, când m-am plimbat din nou prin parc, de data aceasta pentru a nu rămâne fără statutul de femeie căsătorită, mi s-a revelat Rotonda scriitorilor, ce a înlocuit pavilionul roman inițial, de muzică, cu statuile celebrilor scriitori romani: Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ion Creangă, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Vlahuță și Vasile Alecsandri. Surprinzător, cei din generația mea, rar îl vor confunda vreodată pe Creangă cu Vlahuță, cum se întâmplă azi.
Se spune, având ca suport informațiile găsite pe internet, că pe aleile magicului parc Cișmigiu s-au plimbat odată doamne cu pălării și domni la patru ace, conversând elegant despre subiectele vremii. Această ultimă imagine a minții mele, suprapusă celei cu un grup de liceeni căzuți în lac, îmi place mai mult acum, recunosc.
Am descoperit și Monumentul Sisi Stefanidi, ce reprezintă o mamă pierdută în durere, după moartea fiicei sale.
Altă alee surprinde monumentul de marmură al soldaților francezi din Primul Război Mondial.
Am aflat și de primul chioșc de ziare, care încă se află aici, ca un simbol peren de Cișmigiu.
Circula un zvon, la un moment dat, că Primăria Capitalei ar fi dorit să reinventeze parcul Cișmigiu, însă bucureștenii s-ar fi împotrivit și ideea ar fi murit in fașă. Căci, fără Cișmigiu, capitala nu ar mai avea aceeași armonie de centru, captivantă.
În prezent îmi duc copiii în Cișmigiu Gardens și, în timp ce ei degustă o pufoasă vată de zahăr pe băț, noi, adulții responsabili, le șoptim și diverse istorioare ale Bucureștiului de-acum un secol. Ca un suav exercițiu de imaginație pe care vi-l recomand tuturor.
