Viața curgea mulțumitor

Au trecut aşa mai bine de trei ani, timp în care viaţa a curs mulţumitor ca un râu potolit în care învăţasem să plutesc cu capul afară. Mi-am pierdut accentul şi multe dintre întrebările care îmi roiseră deasupra capului. Între timp, nimeni nu-mi răspunsese la nici una din ele şi nici nu-mi găsisem locul în America, dar cel puţin nu mă mai întreba nimeni de unde sunt şi, când mă trezeam dimineaţa, nu mai aveam senzaţia că vin de foarte departe.

Mamei îi mergeau bine afacerile, iar eu ciupeam destul cu serviciile mele, ca să am un cont în bancă şi destul cash în buzunar. Misha Korbatov prospera şi continua să aibă cu mama o relaţie ciudată, bine controlată, din care nu cred că mai ştiau nici ei cât la sută era afacere pură, cât era camaraderie, ca să nu mai pomenim de procentele sexuale. M-au invitat şi pe mine de vreo două ori la diferite evenimente ale grupului şi la un alt spectacol de balet la Metropolitan.

Cărăuşia cu diamante din Moscova se încheiase. New York-ul părea a fi devenit un izvor nesecat de bunăstare şi afaceri foarte profitabile, toate făcute pe muchie de cuţit. Din când în când, îi furam şi asta îmi dădea o satisfacţie nebună, deşi ştiam prea bine că nu-i cinstit să furi. Uneori, transportam bani cash din care luam câte puţin, alteori câte un teanc de cecuri din care semnam în fals unul sau două. Aveam nevoie de tot mai mulţi bani pentru marijuana, care se scumpise, pentru cocaină, Ecstasy şi pentru sculele mele de muzică ce deveneau tot mai sofisticate. Trecutul mi se aburea ca un geam prin care vedeam tot mai confuz. Una dintre puţinele imagini care rămâneau clare era cea a boxerului Dimitri zăcând pe acel covor persan, mort, cu capul făcut zob. Când îi înşelam, mă gândeam că într-un fel îl răzbun.

Nu m-am mai reîntors la vechea şcoală pentru că nu credeam că are vreo importanţă locul de unde mi se va da la sfârşit o diplomă, o hârtie care oricum nu consideram că-mi va folosi la ceva.

Masha ne vizita rar, deoarece se căsătorise cu mulatrul acela din Brooklyn, care îmi tot promitea că mă va duce să-l ascult pe viu pe B. B. King,  până mai era în viaţă.

Într-o seară, în care am vrut să rămân cu capul în afara norilor de canabis, l-am vizitat pe bătrânul Ivanov în Manhattan, care continua să deregleze acelaşi computer cu aproape aceleaşi probleme. Continuasem să-l văd de câteva ori pe an. L-am luat şi pe Erick cu mine, dar nu a reuşit să aibă niciun fel de comunicare cu bătrânul, ca şi cum ar fi fost două fiinţe de pe alte planete. Bătrânul l-a ignorat pur şi simplu, iar Erick a jucat absent nişte jocuri pe un Nintendo până am reparat eu computerul.

– Vezi că ai început şi tu să ai privirea aceea goală pe care-o avea Vladimir, îmi spuse la un moment dat bătrânul. Drogurile astea vă mănâncă viaţa…

– Unde e Vladi, domnule?

– În Rusia, cred… Doar Mama Rusia cred că-l mai poate salva. E bine acum…

Eu, care credeam că plecatul de-acolo ne salvase într-un fel, n-am spus nimic. Dimitri boxerul rămăsese un dispărut fără urmă, dar bătrânul avea dosarul lui încă larg deschis în suflet şi, de când îşi pierduse interesul pentru cancerul lui de prostată, făcea investigaţii legate de noua mafie rusească din New York.

– Dacă îţi trece ceva pe la ureche, în lumea în care te învârţi, m-aş bucura dacă mi-ai spune şi mie. Într-o zi, tot am să-i dau în gât pe ticăloşii ăştia.

(sursa foto: pinterest.com)