Scrisorile Marchizei de Sévigné

O parte fascinantă din conştiința intimă a Grand Siècle? O ilustră corespondență literară?

Am ajuns astăzi la Paris în Piața Vosges. Mi-a atras atenția la un moment dat inscripția Rue de Sévigné.  Am luat-o în sus pe această stradă al cărei nume îmi amintea de scriitoarea mea preferată, Marchiza de Sévigné. La o distanță de 500 de metri o clădire impunătoare pe care o mai cunoscusem, îmi sare in ochi. Musée Carnavalet. Fac nişte fotografii la poartă şi intru puțin în grabă, în holul muzeului. Muzeul adăpostește istoria Parisului şi, printre alte personalități, pe Madame de Sévigné, fascinanta autoare a Scrisorilor, o carte care m-a atras şi care a constituit pentru mine un model de scriere şi o sursa de inspirație. Citesc repede câteva tăblițe-document aşezate în pe suporturi şi pe pereți şi îmi arunc privirea peste colecția de documente.

 Doamna de Sévigné (Marie de Rabutin-Chantal, marquise de Sévigné) este o personalitate feminină, uimitoare, care fascinează prin mintea ei ascuțită, de femeie, prin sensibilitatea şi cugetarea ei, neobişnuit de profunde şi prin meșteșugul de a scrie ce simte, de a transmite şi împărtăşi stările, observațiile şi criticile ei privind mersul societății în care a trăit.

De ce este fascinantă Marie de Rabutin-Chantal, marquise de Sévigné?

Desigur, pentru că avea idei, era frumoasă, energică, cucerea şi impunea prin stilul ei de viață, se constituia într-o prezență vie în saloanele timpului, cu rochiile ei de tafta unice, cu inteligența sa scânteietoare, uneori afabilă, alteori, aferată, glacială, însă întotdeauna cu vervă, plină de umor şi spiritualitate, cu știința istoriei, cu visurile, prieteniile sale, dar cel mai sus situându-se prin pasiunea pentru fiica ei, prin ambiția de a domina prin propria ei viață, de a nu trăi în umbră, de a străluci, de a se exprima pe sine, de a scrie scrisori unice, care vor atrage mai târziu atenția fiicei sale, nepoatei sale şi cercurilor literare ale vremii, şi care vor fi publicate, primind din partea Academiei Franceze titlul şi recunoaşterea de scriitoare franceză.

Scrisorile marchizei de Sévigné sunt considerate astăzi drept una dintre cele mai frumoase mărturii ale secolului lui Louis al XIV-lea al Franței, Regele Soarelui. Cu un stilou alert și vesel, epistoliera povestește numeroșilor săi corespondenți marile evenimente ale vremii sale, de la procesul superintendentului Fouquet, până la executarea marilor otrăvitori. Dar această corespondență este mai presus de toate cea mai vie mărturie a iubirii unei mame față de fiica ei, căreia Marchiza îi va trimite sute de scrisori pentru a împărtăși cu ea ultimele bârfe ale orașului, precum și tandrețea ei nelimitată. Madame de Sévigné, faimoasă fără să fi publicat vreodată ceva, rămâne fără îndoială cea mai citată și cea mai puțin cunoscută scriitoare franceză.
Căsătoria fiicei sale, în anul 1670, cu contele de Grignan, plecarea acestei fete idolatrizate în Provence, departe de Paris,  marchează începutul unei corespondențe care dorește în primul rând să umple golul absenței.

La marginea Grand Siècle și a lucrărilor sale ceremoniale, Scrisorile doamnei de Sévigné sunt, în mare măsură, conștiința intimă a timpului ei. Anul 1671 marchează pentru Madame de Sévigné începutul schimbării vieții  fiicei sale, viitoarea Contesa de Grignan, care se stabilește în  Provence, în urma căsătoriei sale. În acest jurnal de un an, nu citim doar dragostea maternă: melancolia este disputată de un umor uneori feroce. Tonul său amestecă pudoarea și impudoarea, plângeri și pleavă, cum numește ea  „libertinismul său cu pene”.

Virtuoasă a limbajului, ea îmbină nobilul și vulgarul, subtilul și concretul. Rare sunt textele secolului al XVII-lea care ne permit o asemenea plonjare în inima sferei intime, combinând preocupările vieții de zi cu zi și chestionarea spirituală, stări sufletești și stări de locuri, realitățile timpului și himerele  imaginarului. Cititoare neobosită, rafinată fără nici o prețiozitate, învățată fără pedanterie, Madame de Sévigné își arată aici o libertate a tonului său unic.

În perioada 1635-1696, aceste scrisori formează un fel de gazetă, scrisă nu de un romancier de nivel scăzut, care nu aude decât un ecou îndepărtat al evenimentelor și nu-i poate aborda pe cei mari, ci de o femeie a Curții, a instanței celei mai înalte, care este chiar sursa informației. La sfârșitul domniei regelui Louis al XIV-lea, la Versailles, unde regele i se adresează, în saloanele în care le întâlnește pe cele mai mari doamne ale vremii, Marchiza Marie de Sévigné își scrie scrisorile. Fără îndoială, nu ne explică cauzele războaielor și tratatelor; nu ne dezvăluie secretele politicii regelui Louis al XIV-lea al Franței.

Dar detaliile precise pe care le raportează asupra procesului lui Fouquet, trecerea Rinului, căsătoria Grandei Mademoiselle, moartea  lui Turenne, dizgrația lui Pomponne, moartea lui Condé, cea a lui Louvois sunt o completare a istoriei. Costumele, gesturile, cuvintele, anecdotele, dezvăluind uneori cele mai serioase sentimente, reprezintă ceea ce ne oferă Madame de Sévigné, cu o curiozitate de neclintit și într-un stil mereu viu.

Gazetă a Curții, corespondența sa este încă o gazetă a societății. De la o zi la alta, știm prin ea cum a trăit omul la Paris și în țară: care au fost subiectele conversației și cum au fost judecate cărțile noi, ce s-a văzut în teatru; cum a călătorit și cum a luat apele Vichy sau Bourbon; cum a fost pregătită o căsătorie, tratată o aventură, cum s-a pierdut un proces; cum erau tratate egalele și inferioarele sale, ce însemna un salon literar, cum se defineau o fermă, o pajiște, un țăran, un grădinar, un valet, un câine mic, pe scurt, ceea ce noi am numi întregul tren al lumii…  Toate acestea, cu atât mai revelatoare cu cât sunt impresii rapide și sincere, de la o zi la alta, și nu din acele memorii pe care cineva le scrie pentru a le prezenta înaintea posterității.

Câteva circumstanțe sunt necesare pentru ca o corespondență să fie păstrată și publicată cu evlavie: autorul trebuie să fi ocupat un loc destul de important în societatea vremii sale, iar scrisorile sale să reușească să însemne un fel de supliment la istorie și amintiri; este, de asemenea, necesar ca autorul să împletească sentimente atât de puternice și atât de profunde, încât interesul documentului istoric să fie combinat cu valoarea documentului uman. Acesta este tocmai cazul scrisorilor doamnei de Sévigné, care nu sunt destinate „să intre în literatură”, dar care, deja gustate de contemporani, au fost păstrate de familia ei și publicate în secolul al XVIII-lea. Rând pe rând, cele mai mari edituri franceze, Gallimard, Folio, Larrousse, Harmattan, au tipărit şi retipărit Scrisorile Doamnei de Sévigné, în limba franceză şi într-o multitudine de alte limbi străine, demers preluat de numeroase edituri străine.

Paris  –  10/10/2019

(sursa foto cover: wikipedia.org)