Memoria noastră

Deși nu se întâmplase nimic ieșit din comun, a simțit că văzuse și experimentase suficient în acea zi – asigurându-și astfel ziua de mâine. Pentru astăzi, nu mai avea nevoie de nimic, nici o întâlnire sau conversație și, mai ales, nu voia nimic nou. Doar să se odihnească, să închidă ochii și urechile; și a inspira și expira însemnau un efort prea mare. Și-ar fi dorit să fie ora de culcare. Se aflase suficient timp în lumină, în exterior; voia să fie în întuneric, în casă, în camera lui. Totuși, avusese destul timp de singurătate; a simțit, pe măsură ce a trecut timpul, că se confruntă cu toate tipurile de nebunii și că îi explodase capul. Își amintea cum, cu ani în urmă, când avea obiceiul să facă plimbări lungi, după-amiaza, pe drumuri lăturalnice, o stranie neliniște pusese stăpânire pe el, determinându-l să creadă că s-a evaporat, că a încetat să mai existe.

***

Ceea ce trăisem la vârsta de douăzeci de ani nu devenise încă o amintire. Și memoria nu înseamnă doar ceea ce-a fost recurent, ci ceea ce s-a insinuat în sine, prin recidivă. Dacă îmi aminteam, știam că o experiență este așa și așa, exact așa; în a fi impregnat de amintire, totul era numit, exprimat, vorbit; în consecință, privesc memoria ca fiind mai mult decât gândirea întâmplătoare – este o muncă; opera de memorie situează experiența într-o secvență care o menține vie, o poveste care se poate deschide în povești gratuite, într-o viață mai cuprinzătoare, chiar într-o invenție.

Fragmente din creațiile lui Peter Handke, laureat al premiului Nobel pentru Literatură, 2019

(traducere din limba engleză de Odilia Roșianu)

(sursa foto: hollywoodreporter.com/news/peter-handke-writer-wings-desire-wins-nobel-literature-prize-1246264)