Alex. Ștefănescu 
Revin pentru o clipă în prezent, întrebându-mă dacă stilul de viață comunist, obligatoriu în România până în 1989 (deci până la împlinirea de către mine a vârstei de 42 de ani), n-a lăsat urme în modul meu de a fi. Multă vreme am crezut că nu. De altfel, în timpul comunismului, am făcut în mod conștient eforturi să nu mă las contaminat, nici de limba de lemn, nici de prostul-gust promovat de PCR în cultură, nici de gravitatea (sumbră) prin care trebuia să-ți dovedești de dimineața până seara devotamentul față de partid, nici de complexul de inferioritate de care ajunseseră să sufere intelectualii disprețuiți de oficialitate la scenă deschisă (dispreț practicat în cele din urmă, prin imitație, de aproape toți oamenii lipsiți de pregătire intelectuală; nu întâmplător am povestit în episodul anterior cum erau priviți de lucrătorii unui IAS intelectualii aduși pe câmp la muncă patriotică).
Credeam în sinea mea că am rămas în multe privințe eu însumi. Și totuși, dacă mă examinez cu atenție, îmi dau seama că s-a schimbat în mine ceva pentru totdeauna, că nu mai pot redeveni un om întreg. Este vorba, poate, de amănunte, dar amănuntele au semnificația lor.
Nu m-aştept niciodată ca o brichetă să se-aprindă din prima-ncercare. Chiar şi când folosesc una cu o funcţionare ireproşabilă, tot apăs pe clapa de aprindere de două-trei ori, pentru că aşa m-am obişnuit trăind într-o ţară comunistă, în care aproape nimic nu funcționează ca lumea. Portiera Daciei o trântesc întotdeauna foarte tare, ca să fiu sigur că se închide. Şi procedez la fel şi când mă sui într-un Mercedes sau Volvo, din cauză că am reflexul format. Apa minerală nu pot s-o beau relaxat, fără grijă; ştiu că există riscul ca sticla respectivă să fi conţinut cândva ulei, benzină sau chiar otravă și să fi fost spălată superficial (abia după un timp mi-aduc aminte că recipientele sunt acum de unică folosință). Cu aceeaşi încordare beau şi Fanta sau Coca-Cola, oricât de multe asigurări mi s-ar da în legătură cu puritatea lor. Dacă un magazin trebuie să se deschidă, conform programului, la ora zece dimineaţa, eu mă înfiinţez la uşa lui la zece şi jumătate, ca să fiu sigur că au venit în sfârşit vânzătoarele. Şi dacă m-aş stabili la un moment dat în Germania, unde vânzătoarele nu întârzie nici măcar un minut, aş face exact la fel, automat, pentru că la vârsta mea nu mai pot să mă schimb.
Când vorbesc la telefon cu cineva din provincie, strig din răsputeri, încât un străin care ar fi de faţă ar putea crede că vreau să mă fac auzit de interlocutorul meu, direct, fără telefon. Procedez astfel pentru că o mare parte din viață am folosit telefoane de proastă calitate, cu sunet înfundat. Tot experienţa m-a învăţat să mă dau un pas înapoi ori de câte ori deschid robinetul de la baie sau de la bucătărie, pentru că, de obicei, instalaţia întâi mă scuipă, ca o pisică înfuriată, apoi horcăie ca un muribund şi abia după aceea dă la iveală şuvoiul de apă.
Dacă se întâmplă vreodată să spun ceva inteligent sau să fac o glumă reuşită, mă uit imediat îngrijorat la cei din jur: nu cumva se află printre ei un ins important, care mă va trece pe o listă neagră? Ştiu că în alte ţări, când iese în lume, fiecare om vrea să se remarce, sperând să existe prin preajmă vreo persoană influentă care să-i ofere un loc de muncă mai avantajos. Eu însă m-am obişnuit să-mi ascund inteligenţa şi să mă prefac că n-am umor, iar dacă aş ajunge în acele ţări tot aşa aş face, incapabil să-mi mai modific automatismele. La fel, dacă mă îmbrac vreodată frumos, mă simt vinovat şi abia aştept să mă întorc la hainele mele obişnuite, gri şi maro.
În zadar se scrie adevărul în ziare şi reviste (în acele ziare şi reviste care nu fac jocul PSD, continuator al PCR). După ce-am citit, decenii la rând, fraze fără acoperire, mi-am format un sistem intim de apărare, astfel încât nu mai ajung la conştiinţa mea nici cele mai dramatice informaţii. Dacă mi se fură ceva, nu mă grăbesc să mă duc la Poliţie. În mintea mea, Poliţia este un loc unde un om cinstit riscă să o păţească mai rău decât un hoţ. Ştiu – sau, în orice caz, sper – că Poliţia s-a mai schimbat între timp şi totuşi, pentru orice eventualitate, dacă mi se fură ceva, tac şi îmi văd de treabă. Şi mai sigur este că nu m-aş adresa SRI nici dacă aş deţine cele mai mari secrete ale CIA sau KGB. Prea mulţi oameni au fost torturaţi sau au dispărut în subsolurile tenebroase ale Securităţii, ca să mai am încredere în instituţia care într-o formă sau alta o continuă.
Câteodată simt sincer că îmi iubesc ţara, dar mă abţin s-o spun, ca să nu fiu confundat cu dezgustătorii patrioţi de profesie, din categoria lui Corneliu Vadim Tudor. Altădată, opacitatea oamenilor fără carte mă înfurie, dar abia îndrăznesc să îngaim ceva pe această temă, fiindcă sunt păţit şi ştiu că orice observaţie critică mă poate transforma, în ochii celor aflaţi la putere, într-un „duşman al poporului”. Mecanismul delicat al sentimentelor mele faţă de ţara în care m-am născut s-a dereglat de multă vreme, definitiv.
Nici când rămân singur cu o femeie frumoasă nu mă pot bucura cu adevărat de prezenţa ei. Mă simt privit dezaprobator de un prezidiu întreg de tovarăşe cu coc, mă simt chemat la ordine, vehement, de o comisie întreagă de tovarăşi cu genţi diplomat. Anul trecut, la mare fiind, m-am împrietenit cu câţiva copii pe plajă şi m-am jucat un timp cu ei, colaborând la construirea unor castele de nisip. Dar oricât de însorită era ziua, tot mi-a trecut prin cap, ca o umbră, gândul că ar trebui să-i învăţ să construiască nu castele, ci combinate siderurgice şi hidrocentrale.
La alegeri, am votat împotriva acelora despre care ştiam dinainte că vor fi aleşi, dar am făcut-o încordat, apăsat de o ameninţare nelămurită. Nu m-aş fi mirat să aflu ca în unul din pereții cabinei să existe o gaură prin care mă supraveghează cineva şi că voi fi pedepsit pentru opţiunea mea.
Se povesteşte că, odată, un câine ţinut mulţi ani în lanţ a fost eliberat şi că el, aşa liber cum era, tot nu îndrăznea să iasă din cercul în care se învârtise de mii de ori… Iată însă că nici n-am scris bine această frază şi mă simt tentat s-o tai, ca să nu mi-o taie alţii, la Consiliul Culturii sau la secţia de presă a C.C. Mi se va spune că nu mai există Consiliul Culturii şi nici secţia de presă a C.C. Ştiu. Dar nu mai exist nici eu, fiinţa liberă care am fost la naştere şi care aş fi putut să fiu şi azi, dacă… Dacă n-aș fi trăit până la 42 de ani într-o țară comunistă.
