Același cer

Eram în Agra, India, într-o delegaţie. Ruta noastră fusese Bucureşti – Istanbul – Teheran – Dubai – New Delhi. Multe ore de zbor, de îmi venea să nu mai mănânc nimic în avion, nu mai ştiam dacă era zi sau noapte, stăteam în întuneric ca liliacul, cu gândurile spre pământ.
Era trei dimineaţa când am ajuns în New Delhi. Aerul era umed de la muson şi fierbinte. Câteva taxiuri îşi aşteptau clienţii. Un taximetrist, cu un turban alb pe cap, stătea rezemat de maşină, cu un picior pe pământ şi celălalt lipit de portieră. Oacheş, cu o privire tăioasă.
Nu ne aşteptase nimeni şi încercam să găsesc o soluţie cât mai bună, să-l liniştesc pe şeful meu. Ştiam engleză, eu eram limba, însă şeful era creierul. Oacheşul m-a întrebat stând lipit de maşină:
– What country are you from? şi mi-a făcut semn să venim spre maşină.
Îmi aprinsesem o ţigară, după atâtea ore de zbor, parcă îmi venea să muşc din ea. Nu mi-a inspirat încredere, avea ochii pătrunzători, parcă ne evalua dintr-o simplă privire. I-am zâmbit şi i-am zis că aşteptam pe cineva. Continua să se uite spre mine, iar eu mă uitam din când în când la ceas. Am terminat ţigara şi m-am dus să arunc chiştocul. Apoi, am văzut un alt taximetrist care conducea o maşinuţă pe trei roţi, două în spate şi una în faţă. Şi acesta avea turban, iar la gât, pe umeri mai mult, purta un prosop. Am intrat în vorbă cu el şi i-am spus că voiam să ajung în Agra.
– Oh, e departe, mi-a zis, cel mai bine e să vă adresaţi unei agenţii. Vă duc eu la o agenţie de turism! s-a oferit el şi am bătut palma.
L-am dus la şeful meu şi am luat bagajele, sub privirea tăioasă a taximetristului rezemat de maşină. Am ieşit la drum. Maşinuţa nu avea portiere, ceea ce mi s-a părut o binecuvântare. De-o parte şi de alta a drumului, era o vegetaţie deasă, deasă, de-un verde crud. Dacă ne arunca acolo cineva, nu ne mai găsea nimeni. Am făcut drum lung până la agenţie, nu se vedeau case deloc, mă şi întrebam unde ne ducea, apoi a dat Domnul şi am ajuns. Patronul se numea Tariq şi ne-a oferit un ceai negru. Ne-a dat maşină cu şofer şi duşi am fost. Drum lung, şoferul era tânăr şi tăcut. Întâlneam vaci pe şosele, cămile înhămate la căruţe şi multe motociclete. Am oprit la un han. La intrare, un bătrân cu turban, cu barba până la piept, îmbrăcat într-o cămaşă roşie, lungă până la genunchi, cu o sabie încovoiată la brâu, făcea plecăciuni în faţa noastră. Şoferul nostru a refuzat să vină la masă şi s-a aruncat pe un pat de lemn, un fel de laviţă, pesemne, un loc destinat şoferilor, într-o clădire anexă.
Am luat micul dejun şi am plecat. Am ajuns în Agra şi ne-am cazat la hotel. Apoi, ne-am gândit să ieşim puţin, să-mi cumpăr o ţinută cu specific, aşa că am luat o ricşă, o bicicletă cu trei roţi. Era un bărbat în vârstă şi slab, cel care ne ducea la centrul comercial.
Se încorda când pedala şi îi tremura tot trupul. Mi s-a făcut milă de el şi i-am zis şefului să mă urc eu pe bicicletă şi să vină domnul în spate, numai să-mi zică “straight”, “to the left” sau “ to the right”…
Mi-a zis că nu era frumos.
Am ajuns. Ne-a aşteptat cât mi-am cumpărat o rochie până la genunchi, pe care puteam s-o port şi peste blugi, şi un văl. Cincizeci de dolari. Mult.
Când am ajuns la hotel, bărbatul a spus că trebuia să-i plătim 20 de rupii, şeful a întrebat dacă era musulman, el a spus că era, apoi şeful i-a întins 200 de rupii. N-am să uit faţa lui, lumina din interior care-l învăluia, când a luat hârtiile. Avusese noroc în ziua aceea, 200 de rupii însemnau 20 de curse. Familia lui poate că se bucurase mult în ziua aceea…

Plutea în Agra un mister, simţeam ceva în suflet, duios ca un cânt vechi, nişte acorduri de pian, prin care mă întorceam în timp.
Patronul firmei pe care o vizitasem ne-a dat în grija unui şofer care să ne ducă să vizităm Taj Mahal-ul. Îl mai văzusem din oraş, cu o seară înainte, patronul unui magazin de bijuterii ne dusese sus, pe clădire, şi-a deschis braţele ca şi cum avea aripi, s-a întors spre noi, mărindu-şi ochii şi a spus cu mândrie:
– Taaaj!
Era în asfinţit. Mi se părea că la noi seara ajunsese deja şi privind Taj-ul din marmură, cupolele, mi se părea că acolo încă mai era lumină sau poate că soarele acolo mergea să se culce.
Am mers ceva până am ajuns la monument. „A fost construit de împăratul Shah Jahan drept mausoleum pentru soţia sa, Mumtaz Mahal. Clădirea a fost construită între 1630 şi 1653”, scrie în Wikipedia.
Am mers prin Taj Mahal, desculţă. Tălpile mele au simţit durerea pietrelor, iar sufletul parcă era în aşteptare… Apoi, într-o încăpere, ghidul ne-a pus să rostim un cuvânt. Mi-am rostit numele şi s-a auzit un ecou, de parcă mi-l strigasem deasupra unei fântâni. Ce loc magic! Eram într-un mormânt care învinsese moartea, iar noi eram martorii altui timp şi martorii altor vieţi…
Când am cumpărat biletele, i-am dat banii şoferului, s-a aşezat în faţa mea, şi-a pus cotul pe tejghea ca să nu văd şi a luat restul, băgându-l în buzunar. Am vrut să-i zic:
– Stai, frate! Tu ştii de unde vin eu şi câtă şcoală am în mine? Dar l-am lăsat, să creadă că eram o doamnă naivă, să nu zic altceva, şi să nu stric atmosfera. Am făcut poze. Erau mulţi fotografi acolo, aşa se cădea, să-ţi iei unul, doar erai turist cu bani. Am fost stea de cinema, ceva acolo, că a trebuit să plătesc 50 de dolari pe setul de fotografii. Am făcut şi noi poze cu aparatul nostru, într-o poză, şoferul doar nu şi-a lipit mustaţa de obrazul meu. Patronul lui era altfel, Maheshwari se numea. Era vegetarian şi purta la o mână o mulţime de brăţări din aţă, portocalii.
Când i-am spus că sunt româncă, mi-a zis:
– Da, am auzit de România, aveţi fete frumoase!
Mi-a plăcut India, însă mi s-a părut o ţară împărţită în două: bogaţi şi săraci, dar mult prea săraci, oameni care dormeau pe marginea drumului în corturi de rafie, coceau porumb să-l vândă, copii care săreau pe tine să le dai bani, trist, la ei mă gândesc când scriu toate acestea… De ce nu om trăi la fel, nu este acelaşi cer deasupra noastră?

(foto din arhiva personală)