Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 21
Teribil de perseverente pot fi unele fete. Alis, de pildă. Ne vedeam la început de vreo două ori pe săptămână. Acum voia zilnic. Îi spuneam s-o lase mai moale, dar parcă n-auzea. Îmi aflase programul și mă aștepta după antrenamente. Mă lua cu ea în tot felu de locuri. Nu era chip să scap.
– Nu mă mai vrei, iubițel?
Decât să aud întrebarea asta, mă lăsam dus ca un cățel, fără o vorbă. Mă plictiseam până la Dumnezeu. Nu răbdam să nu-i spun din când în când că mai am și eu nevoie să învăț, să-mi văd prietenii, să umblu cu gândurile mele, nu s-o călăresc pe ea zilnic.
– Vai, ce urât vorbești, iubițel! Găsea răspuns la toate sugestiile mele de a rămâne singur. Încheia întotdeauna cu: Doar n-o să te las să pui ochii pe alta.
Începeam s-o cunosc ca pe o carte citită de-o sută de ori. N-o mai ascultam când se pornea să-mi spună a mia oară aceleași lucruri. Despre prietenele ei Gabi, Vivi și Fifi care lucrau la un bar și erau teribil de mulțumite; despre boxerul Toni pe care îl iubise teribil și care, ca toți bărbații, fusese un porc, dorind doar să se culce cu ea; despre fratele ei mai mare, însurat și cu copii, la care ținea teribil, dar care o bătea la cap că ar trebui să intre undeva la o școală să învețe o meserie, auzi asta, ea, care poate să ajungă cineva, să stea să vândă salam tuturor nespălaților sau să-și strice ochii la vreo mașină de cusut; despre impresarul care a insistat să se prezinte la concursul de manechine, asigurând-o cu luna de pe cer că un loc e al ei, până au regulat-o și el și boșorogu ăla de președinte al juriului, și pe urmă se dădeau teribil de ocupați și n-o mai cunoșteau; despre profesorul ei de chimie care și acum îi mai trimite mesaje, încercând s-o convingă cât de teribil de bine știe ea materia asta și că face o prostie că nu-i ascultă sfatu să meargă mai departe, știe el pe cineva care îi poate deschide porțile facultății, poate vreun portar sau vreun șmecher cu gându s-o ciocănească; despre cum a avut ea odată amigdalele atât de inflamate că a fost nevoie să stea în spital și vreo doi doctori teribil de drăguți roiau în jurul ei, străduindu-se s-o vindece mai repede, până a apărut sora aia urâtă și afurisită care le-a spus că n-am nici pe dracu și, după ce i-a trimis în alt salon, bombănea că a-nceput să se umple spitalu de parașute; despre dezamăgirile ei teribile cu bărbații care, să mă scuzi, iubițel, persoanele de față de exclud, nu vor altceva decât să ți-o tragă și, cum au făcut-o, te-au și uitat; despre rochiile ei roz și roșii în care se simte teribil de bine, dar care nu se mai poartă și se întreabă ce să facă, să le vândă sau să aștepte să revină moda; despre cât de bine se simte ea cu mine și cum e teribil de nerăbdătoare să ajungem în prima divizie, să umblăm în toată țara, o să vină cu mine peste tot, să vadă și ea lumea, merit și eu măcar atâta lucru, nu-i așa, iubițel?
Eram în al nouălea cer.
Mă târâse să-i facem o vizită scurtă lui Vivi sau Fifi, nu știa nici ea bine care dintre ele era de serviciu. Trebuia să afle ce și-a mai cumpărat și pe cine mai văzuse în ultima vreme și să-i transmită neapărat un mesaj din partea lui Gaby, uitase despre ce era vorba, dar o să-și amintească ea până ajungem acolo. Mie nu-mi strica să merg ca oamenii normali pe stradă, nu să fac pe vedeta cu nasu pe sus. Iar după ce o să-și transmită ea mesajul, toată seara o să fie a noastră, are un chef nebun să mă țină în brațe.
Din mulțime a apărut Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru, atât de surprinsă că mă vede, încât a rămas pe loc, ca împietrită. Ne-am oprit și noi. Se uita când la mine, când la Alis și într-un târziu a spus:
– Bună. Ce faci?
Sărea în ochi că altceva voia să întrebe. Îi tremura bărbia.
Am făcut prezentările.
Era ca drogată.
– Nu te-am mai văzut demult. Am auzit că îți merge bine cu fotbalul și o să câștigați seria. Cum stai cu avioanele?
Aproape că uitasem de ele. Nu știam dacă să-i spun asta sau nu. Am schimbat vorba:
– Ce face moș Nibi?
– Nu se simte prea bine.
Aș fi vrut să mai întreb ceva, dar s-a băgat în vorbă Alis, care a găsit că e cel mai nimerit să se atârne de brațul meu și să se miorlăie puțin:
– Să nu întârziem, iubițel.
Îmi venea s-o strâng de gât.
Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru a zâmbit ușor:
– Duceți-vă. Să ai noroc.
Până să mai întreb ceva, s-a întors din drum, dreaptă, cu un mers mândru.
Am vrut să mă duc după ea, dar Alis se încleștase de brațul meu. Am strigat-o. Nici măcar n-a întors capul. Într-o clipă era înghițită de mulțime.
– Cine era pițipoanca?
– Nu e pițipoancă.
– Mie-mi spui! Cine era?
– O prietenă.
– Ca mine?
– Nu. O prietenă. O știu de multă vreme. Nu e de aici.
– Aha. Și îți place?
– Ce-ți veni?
– Ea e moartă după tine.
– De unde-ai scos-o?
– Am mirosit-o imediat. Mă pricep. N-ai văzut cum te sorbea din ochi? Acum se duce și se pune pe bocit.
– Vrei să încetezi?
– Ce ne pasă nouă ce face ea, iubițel?
– N-am spus că-mi pasă.
– Atunci de ce voiai să dai fuga după ea?
– S-o mai întreb niște lucruri.
– E mai frumoasă ca mine?
– E frumoasă.
– Ce face?
– Nu știu.
– Ziceai că ți-e prietenă. Nu știi ce fac prietenii tăi?
– Nu știu ce face ea. Ți-am spus că locuiește în alt oraș.
– Și atunci ce caută aici?
– Are grijă de un unchi de-al ei.
– Aha, face pe sora de caritate.
– Poți să încetezi?
– Ce te oftici în halu ăsta, dacă zici că n-ai nimic cu ea? Sau vrei s-o regulezi?
– Poți să încetezi?
– N-am dat cu paru. Am întrebat doar dacă vrei s-o regulezi. Nu-i așa că ți-ar plăcea? Și să mă uiți pe mine?
– Poți să încetezi?
– Gata, am terminat. Dar știi cât țin la tine și nu vreau să mi te ia prima care-ți iese în drum. Nu-i așa, iubițel, că noi doi suntem făcuți unul pentru altul?
Uneori mă întreb de ce nu cade cerul peste noi chiar atunci când vrem asta. Ce ușurare ar fi!
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto: wikihow.com)
