Stelian Țurlea Fă-ți patul și dormi! – 20
Scriitorul ăla de care îmi vorbise moș Nibi era un naiv. Om fi noi turmă de centauri, dar unde-i spiritul de echipă?! Poate asta se întâmpla pe vremea lui, în preistoria fotbalului. Ori au bafta asta numai cei mari. Noi mai aveam până să fim mari.
Cum începuse să ne meargă bine, începu și concurența între noi. Câțiva voiau cu orice preț să fie singurii titulari. Eu mă luptam pentru postul de centru înaintaș cu băiatul ștabului, Vlad. Îi spuneam Vladone.
Era un tip mai înalt ca mine, cu un nas vulturesc, cu păr sârmos și negru. Ne împuiase capu mai demult cu puterea lu tat-su, care chipurile îl adusese pe nea Gicuță la noi în oraș. A lăsat-o mai moale când a văzut că ne doare în cot dacă fusese tat-su ori altul. Venea la antrenamente cu mașina proprie, dar părintesc pentru că surceaua nu sărise departe de trunchi. Nu
ne-a dat gata, pentru că știam că într-o zi vom avea și noi câte o mașină, și asta va fi curând. Când a vrut să meargă și la meciurile din județ cu hodoroaga lui, s-a opus nea Gicuță, nu, băiatu, toată lumea merge cu autobuzu, să vă am eu sub ochi, toată lumea doarme și mănâncă la un loc, cui nu-i place, valea! Și-a înghițit oftica. Ne zicea tot timpul că suntem o turmă de proști, că prea ascultăm tot ce zice antrenoru care n-a fost niciodată Moșștietot. Iar nu-l băgam în seamă. Dar reușea mai mereu să ațâțe zâzania. Era spurcat la gură și avea un glas de scapete. Ne aborda pe toți, invariabil, cu „dom inginer”. Dom’ inginer în sus, dom’ inginer în jos, tot așa cum zic alții măi băiete. Ne obișnuisem și cu asta, a mai rărit-o când i-a spus unul că se întâlnise cu un fost coleg de-al lui la facultatea aia unde rămăsese repetent doi ani la rând.
– Fugi, bă, d-aici, că mănâncă căcat, a fost tot ce-a găsit să răspundă. Dar a tăcut pe urmă toată ziua.
De la o vreme îmi cam căuta nod în papură. Dacă ar fi după corbi, toți caii ar fi morți. Să te ferească Dumnezeu când o face râma ochi, că-i mai rea ca șarpele. Zicea că meciurile în care jucase el ne făcuseră faima. Se lăuda că nu-i nimeni altu mai bun în driblinguri. Că nimeni nu-l întrece la săriturile cu capul. Că cele mai multe goluri au pornit de la el.
– Hai, bă, las-o mmmai mmmoale. Ne iei de ppproști? i-a zis unul din frații bâlbâiți.
Eram la vestiar și ne schimbam pentru antrenament.
– Dom’ inginer, pe unde-ați fost ieri?
Doar când a repetat, m-am prins că vorbește cu mine.
– Nu-i treaba ta.
– Nu cred. Cine era gagica?
– Nu-i treaba ta.
– Poate-i treaba lu nea Gicuță?
Nu merita să-i răspund.
– Dom’ inginer, e gagica aia pe care ai regulat-o la Sinaia?
M-am făcut că n-aud, dar el o ținea gaia-mațu.
– Aia cu balcoane zdrobitoare și cu curul mare…
– Nu e mare, e strașnic, se băgă unul în discuție.
– Tu spui, dom’ inginer. Poftesc la el toți străinache.
M-am dus la el și l-am luat de guler. Nu știu ce era în capul meu, habar n-am dacă aveam de gând să dau în el sau doar să-l sperii. N-a așteptat mai mult de-o clipă și m-a lovit cu capul în gură. L-am pocnit și eu. Am început să ne cărăm pumni cu năduf, am alunecat, a sărit pe mine și ne rostogoleam pe cimentul umed. S-au repezit să ne despartă, dar nu era chip. Scăpa și-mi ardea un picior. Scăpam și-l loveam la ficat, făcându-l să se-ndoaie de durere. Zbieretele noastre l-au atras pe nea Gicuță.
A tras o înjurătură, ne-a separat și ne-a pus să-i dăm socoteală.
– Nu mă interesează cine a început. Vreau să știu de ce.
Îmi ștergeam sângele care-mi curgea din nas. Abia vedeam cu un ochi.
– Sper că n-aveți de gând să mă lăsați să v-aștept până mâine cu răspunsul.
– Pentru ultimul meci, am spus.
– Pentru o parașută, a zis, aproape în același timp, Vladone.
– Ia stați. Mai ziceți o dată, pe rând, să v-aud bine.
– N-a ajutat la niciun gol, cum se laudă, am spus.
– Pentru o parașută, a repetat Vladone.
– Ce-i chestia asta cu parașuta? se interesă nea Gicuță.
N-am zis nimic.
– Nu știe nimeni?
Tăcere ca în piramide.
– Ia spune Vladone, ce-i chestia asta cu parașuta?
– O fată.
– Nu, zău, credeam că-i o lebădă!
Toți s-au pus pe râs ca măgarii.
– Zi, ce-i cu parașuta?
– O fată.
– Pe cuvânt?
– Întreabă-l.
– Și ce-i cu ea?
– A fost cu noi în cantonament.
Nea Gicuță a rămas o vreme cu gura deschisă. Acum vedeam că are și buze, foarte subțiri, și în spatele lor dinți mărunți și galbeni.
– Și, mă rog, ce-a făcut cu voi în cantonament?
– Cu el, nu cu noi.
– Aha. Așa e, Popeye?
Am tăcut.
– Am spus eu, demult, fără femei? Sau n-am spus?
Toți plecară capetele în pământ. Se făceau că se îmbracă sau își înnoadă șireturile.
– Am zis că-l dau afară p-ăla care-mi umblă cu fufe în timpul pregătirii? Am zis sau nu, Popeye? Voi m-ați auzit? Am zis sau nu?
Câțiva au mormăit afirmativ.
– Și dacă da, cum de nu s-a găsit niciunul să-mi dea de veste? Unde vă treziți, șleahtă de labagii?! Așa faceți mereu? Eu mă duc să mă culc și voi vă puneți pe regulat fufele orașelor? Vreți să las baltă totu, să rămâneți în zeama voastră? Credeți că n-am fost și eu ca voi și nu mi s-au aprins și mie călcâiele după cracii multora? Credeți că am dat ucazu ăsta doar așa, că sunt vreun puriu impotent? Am făcut-o știind că n-aveți altă cale să vă țineți de muncă, pentru că n-aveți habar ce-i aia cumpătare! D-aia mi te leneviși în ultimul timp, Popeye?
Nu-l văzusem vreodată atât de furios. Se plimba încolo și încoace, împroșcându-ne cu vorbe și scuipat, roșu la față, de credeam c-o să-i stea inima din clipă în clipă.
– Ce-ar trebui să fac acum? Răspunde!
N-am știut ce să răspund.
– Să te dau afară, când mai e puțin și săltăm în divizie? Să te las pe drumuri, un nenorocit? Să mă bazez doar pe labagiu ăsta care-și dă aere că
i-a luat tat-su mașină? Să caut altu? De ce sunteți, mă, proști?
Nu cred că se aștepta să-i spună vreunul de ce.
– Mă, nenorociților, eu încerc să vă învăț ceva. N-are niciunul vreo meserie și poate ajungeți și voi oameni cu sportu ăsta. Altfel rămâneți să sprijiniți gardu și să vă curgă balele după muierile care-or să se uite la voi cu curu…
S-a mai fâțâit o vreme încolo și încoace, fără să spună o vorbă și brusc s-a liniștit. De parcă nu se petrecuse nimic.
– Te iert acum, îmi zise. Dacă te mai prind, zbori. Ai înțeles?
I-am făcut semn că înțelegeam.
– Da, șefu.
– Iar voi, nu fiți proști, bă, sunteți încă tineri, munciți, distrați-vă, strângeți bani, aveți timp și de însurătoare mai încolo. Dar nu mi-aduceți muieri în cantonamente, pentru binele vostru. Căscați ochii când ajungeți în patul vreuneia. Femeile sunt ca lipitorile. Se proțăpesc pe urmă în fața ușii cu burta la gură sau cu plozii în brațe și nu mai poți face un pas…
– Hai, nea Gicuță, că n-om fi atât de…
– Ba oți fi!
După o clipă de gândire s-a întors spre mine din nou:
– Pentru chestia asta am să-ți tai prima de joc. O săptămână o să faci două ore de pregătire în plus. Și tu, Vladone, la fel.
– Da’ n-am regulat-o eu, se oțărî Vladone.
– Gura! Mi-e scârbă de turnători.
– O să-i spun lu bătrânu.
Gura spartă, râie curată.
– Poți să-i spui și lu mă-ta! Ce crezi c-o să-mi facă? Să mă trimită la Canal? S-a dus Canalul! Să pună caralii pe mine, cum a mai făcut-o o dată? O să-mi ia boii de la bicicletă, că m-a dus mintea să nu-mi mai fac avere. Să mă dea afară? N-are nicio putere aici, altu-i mai mare și mă ține să-i fac treaba. Așa că nu-i rămâne decât să mă pupe-n cur, împreună cu odrasla lui cu tot! Înțelesu-m-ai? Te rog să-i spui exact asta. Și acum, echiparea de grabă și la muncă!
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
