Azi dimineață când m-am trezit, ceva mă ținea în pat. Tot trăgeam de mine, în mintea mea îmi spuneam: E deja 5.30, trebuie să mă ridic… Și nu puteam, eram în luptă cu ceva. Niște sunete de clopote, de alămuri, veneau spre mine și mă luau cu ele, rupeau din mine bucăți-bucățele, la fel cum desprinde vântul acoperișul unei case, șindrilă cu șindrilă până la goliciune. Sunetele veneau de nicăieri, nu vedeam niciun om, niciun instrument, dar nu le puteam înduioșa, nu le puteam îmblânzi, de fapt nici nu am încercat, lupta ar fi fost pierdută din start.
Începea să se lumineze, un declin gradual într-o inevitabilă și perpetuă poveste a nopții cu ziua. Ochii mi se închideau fără voie și începusem să visez așa dintr-o dată, aproape conștientă, ceva mă băga cu forța în vis. Aprinsesem o torță. Sunetele au încetat odată cu lumina ei. Un copil cu un arc mai mare decât el mă ruga să-l „urmez”, era desculț și ningea, dar părea să nu-i pese.
*
Top of Form
La câteva zile, antivirusul mă întreabă: „Carmen, vrei să-ți ștergi urmele? Legătura ta prin Olanda s-a terminat, ce sugerezi. Vrei să devii invizibilă?” Nu mi-am generat niciodată legături, antivirusul lucrează automat, mă întreabă de preferințe regionale. Ce am făcut însă a fost să-mi aleg un singur IP, astfel încât să par mereu într-un punct fix al planetei. Întrebarea de mai sus apare la câteva zile într-o fereastră undeva în colțul din dreapta al laptopului, și ca un făcut, îmi amintește de urmele prin zăpadă pe care le făceam când eram mică, urme pe care îmi plăcea să le privesc întorcând din când în când capul. Bunica spunea: Vezi, ai fost prima! Și asta era o mare bucurie, ca o cucerire. Ce e distractiv, antivirusul îmi deschide o amintire cărui niciunui IT-ist nu i-ar fi trecut prin cap că va reuși să facă. Urmele pe care ei vor să le șteargă sunt accesări de link-uri, ale mele sunt urme de cizme care păreau că mușcă puțin câte puțin din zăpada proaspăt căzută. Alte urme care-mi vin în minte acum sunt dintr-o întâmplare cu vară-mea, tot așa, să fi fost în școala primară, și ne-am dus cu câinele ei la râu să-l spălăm. Nu voia deloc să meargă, nu știa nici unde, dar numai faptul că-i pusesem lanț și voiam să-l scoatem din curte l-a făcut să opună rezistență. Câinele era de talie mică așa că l-am cărat pe rând, până când am intrat în pădure, aici l-am dat jos pentru că trebuia să o luam prin niște arbuști și fiecare trebuia să se descurce pe cont propriu. Câinele a stat cu noi, mă tot uitam după el să nu se întoarcă, dar nu ne-a lăsat la greu. Ajunse la râu, câinele nu a vrut să intre singur în apă, așa că a trebuit să-l luam amândouă și să-l ducem. După ce l-am spălat, nu a mai fost cazul să-l scoatem pentru că ne-a scăpat și dus a fost, a fugit fix pe drumul pe care am venit. Am alergat după el, el se mai oprea să vadă dacă-l urmăm, așa că am mers pe același traseu prin scaieți, dar de data asta mult mai repede. Câinele nu a schimbat nici măcar cu un metru drumul. Simțul olfactiv al omului, orientarea în spațiu lăsa de dorit, mai ales într-o margine de pădure cu o plantație de măceșe.
Altădată, când antivirusul mă bătea la cap să-mi șterg urmele, mi-am amintit de urmele de cenușă, poveste pe care am auzit-o prima dată tot aici, la casa vară-mii, spusă de bunica dinspre mamă. Și când povestea ea, ne arătă cu mâna aleea mică, bătătorită, care pleca din curtea lor și se ducea spre un podeț direct în pădure, alergând făceam numai două minute până la intrarea în pădure. Gestul ei amplu, hotărât și vizibil făcea ca povestea să devină reală. Într-o zi, după ce ea a făcut pâine, am luat cenușa și am încercat să refacem firul poveștii, dar am avut marea tristețe să constat că vântul spulbera cenușa din palme și nici vorbă să se mai așeze să poată fi văzută, caz în care ne rătăceam. Ne-am gândit atunci să folosim sfoară, ceea ce am și făcut. A doua zi, am luat de la mine de acasă, mai exact din grădina de legume, unde știam că are tata, trei gheme de sfoară și un cuțitaș care tăia perfect și dintr-o dată firele lungi de cânepă, după care am făcut povestea noastră.
Apoi mai erau amprentele din manualul de criminalistică, urme care unele puteau rezista și până la zece ani dacă erau lăsate, de exemplu, pe mobilier. Rizurile pantofilor care se impregnau pe diverse tipuri de sol sau chiar pe dușumele, urmele de dinți pe bucăți de pâine sau fructe, urmele de buze pe pahare sau țigări și multe altele. Într-o vară, cred că eram în anul al III-lea de studii, aflându-mă la un tribunal, procurorii, care auziseră că era cineva care face practică, au zis să mă scoată din arhive și să mă ia cu ei pe teren. Terenul era un canal de irigații unde zăcea un corp uman, o femeie; crimă cu premeditare, din dragoste. Și aici câinele a făcut toți banii. Degeaba se vedeau urme de pantofi, urme de degete, s-au făcut fotografii judiciare, de ansamblu, de detaliu, ancheta ar fi mers foarte încet, dar câinele fără ezitare a descoperit omul care săvârșise fapta. Pe criminal l-am găsit într-o curte neîngrijită, pe un scăunel mic de lemn, își turna singur pahar după pahar. A recunoscut imediat și a spus că: Am vrut să-i șterg urmele în viața mea, altfel nu se mai putea, mă înșela!
„Interacțiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene etc., duce la crearea de urme”. Capitolul „Urmele” – este capitolul cel mai important, nu doar de la Științe juridice, ci și din rutina de zi cu zi a fiecărui om. Peste tot ne lovim de urme sub diverse forme, mai ales amintiri venite când nu te aștepți. Ce declanșează apariția urmei e simplu de depistat, în cazul de mai sus, un antivirus.
Urma e manifestarea trecerii noastre prin viață: copiii, cărțile, casele, tot ce este palpabil. De-a lungul timpului, oamenii au lăsat urme care să ateste prezența lor, mie una îmi plac petroglifele, mai ales că la incizia lor în rocă s-a lucrat, a cerut atenție și timp, și asta spune: Vreau neapărat să las urme, nu sunt simple amprente; până la graffiti-ul din ziua de azi, redus doar la vopsire și personalizat, care spune: Pe aici am fost eu și nu altcineva. Aceste urme vizibile și tangibile se pot traduce, așa cum am încercat și eu, dar mai sunt și urmele intangibile, pentru că suntem prezenți în gândurile altor oameni, iar acestea sunt aproape imposibil de tradus: Oare ce impresie am lăsat? Pe acelea nesesizabile cu ochiul liber inima uneori le „urmează” tăcută precum un câine credincios.
*
Urma – un antidot la uitare.
Fără să vrem, ducem cu noi placenta mult timp, mirosul de dependență este ademenit de cei puternici care profită. Apoi rănile la fel, se simt în aer, ele propagă izul inconfundabil de nesiguranță și cei puternici profită din nou. Tot timpul, cineva, undeva, ne ia urma.
*
Ce-ar fi fost dacă urmele interioare, emoțiile, fricile și, în general, sentimentele ar fi lăsat urme vizibile?! Urma să fi fost așa, un fel de rază! După acest spectru de linii și culori probabil ne-am fi găsit mai bine perechea. Ce bine ar fi fost ca genul acesta de urme să fi fost detectabil cu privirea sau, până la urmă, cu orice simț, nu doar al văzului. Când te supărai, amenințai: Vezi că-mi iau urmele din tine! J
Cum se fac și cum se șterg aceste urme Dumnezeu știe. Cert este că am urme ale multor oameni în mine pe care le port permanent, oriunde aș merge, sunt în mine și acolo vor rămâne, chiar dacă nu le simt pregnant ca pe-o durere de cap, deși sincer, pe unele chiar așa le simt, dintr-o dată una sare una sub forma unei amintiri, „semn” că nu a fost uitată.
Amintirea e cea mai perversă urmă, gata oricând să facă rău.
Când trăiesc un moment frumos alături de cineva: clinchete de pahare, râsete, îmbrățișări, povestiri, mâini împreunate, copilării, răsfățuri, iar râsete, clinchete de inimi, lubrifieri de tot felul; mă bucur de prezent într-un fel în care nu-mi pot imagina cum va fi a doua zi când rămân singură: paharele goale și pătate de vin, farfuriile și ele murdare, trec prin bucătărie și somnoroasă parcă-i aud vocea, mă uit la scaunul gol, în surdină încă mai am muzica în cap. Cu timpul, toate astea se duc, nu se mai simt așa clar, mor puțin câte puțin. Și totuși nimic nu moare până la capăt. Chiar dacă schimb locuința sau orașul, în mine rămâne acest răsunet care vibrează la timpul prezent. Amintirea aduce o stare neplăcută, și nu e nostalgia aceea tâmpă, vai ce frumos a fost, nu, e o stare de rău, concretă. Se poate lăsa cu tulburări de somn, anorexie, bulimie, depresie, și toate astea sunt rodul amintirii. Pe mine nu mă încălzește nicio amintire, așa cum tot se spune: „amintirile țin de cald”, nu e ca și cum depun niște bani la bancă și dorm liniștită, am la pensie, nu sunt nici lemne pe care să le pun pe foc când vreau eu, dimpotrivă: amintirea e frigul însuși.
Ieri am primit o promovare, care la final suna așa: Angajat vechi, exigent și neconflictual. Propun promovare. Acele trei urme pe care le-am lăsat îmi fac viitorul. Dacă cineva a văzut în mine fidelitate, severitate și că dezamorsez bătălii, ei bine, da, mi-a descifrat urmele. Toți oamenii lasă urme, iar cele mai importante sunt cele invizibile și făcute pe nesimțite: brazdele în care primăvara se pun semințe. Ce depunem din noi vom culege.
Și totuși, nu ne întrebăm zi de zi care e rostul urmelor, dormim foarte bine, chiar nu ne pasă, uneori poate că da, dar foarte rar și în contexte care ne afectează direct. Ce cred alții despre mine devine foarte periculos, cine trăiește cu această funie de gât nu poate fi decât un nefericit. Pierdeam fericirea personală pentru fericirea altora. Cine ar face asta? Da, sunt oameni care trăiesc pentru alții – nicio concluzie nouă. De ce nu pot trăi pentru ei înșiși? Nu din altruism, nu-și dă nimeni viața degeaba. Parcă se naște un paradox: Omul care trăiește pentru alt om se hrănește din propria lui imagine falsă și, în consecință, tot el beneficiază. Cunosc pe cineva care-și divinizează soția, gătește, aranjează masa cu flori, cu muzică, îi face masaje, îi spală rufele, mereu îi spune cât e de impecabilă, chiar așa îi și rămăsese numele într-o perioadă: Impecabila, tot ceea ce făcea ea era nemaipomenit și impresionant, nu greșea niciodată, deși în practică nu făcea nimic deosebit, o ridica în slăvi în fața prietenilor, dar mai ales îi spunea toate astea ei, din Prințesa Ralu nu o scotea. Ca să aflu că, de fapt, el avea o amantă permanentă, și alte câteva la întâmplare, pe unde găsea, la serviciu, prin baruri sau pe plaje, chiar cu soția în preajmă se descurca sub pretextul că-l doare burta și se ducea în cameră. Cine ar fi crezut că adoratorul de serviciu ar fi făcut așa ceva? Toată această „iubire” căzută-n sclavie era doar un paravan pentru situația lui paralelă. Urmele falsificate, artificiale, pistele care induc în eroare i-au adus mereu rezultatele dorite.
*
În labirintul cotidian ne lovim de ziduri până găsim drumul spre ieșire. Și, până la urmă, ieșirea spre ce, spre moarte? Te întrebi cum e mai bine, să găsești drumul lin spre ieșire sau să stai în mocirlă împotmolit și să trăiești la maximum. Dacă crezi că-ți pasă de cineva e pentru că îți pasă de tine. De liniștea ta. Da, îmi pasă să fie copilul bine, pentru că dacă este bine sunt și eu!
Nu cred în niciun fel de jertfă. Am văzut cu ochii mei cum individul care-și păcălea soția primea aplauze și aprecieri pentru faptele de vitejie, ba chiar primea gratis sticle de bere pentru diverse trucuri: „Trebuie să te culci în primul rând cu soția că altfel se prinde!”.
*
Viața este un cerc vicios centrat pe propria tiară. La final, urmele se șterg singure, se absorb în carnea altor oameni care, la rândul lor, sunt asimilați în același cerc al dervișului din noi, care cu o palmă ia pământului și cu alta dă cerului.
Oriunde ne-am deplasa, în timp sau în spațiu, chiar și în alte dimensiuni, în vise sau pe lumea cealaltă, lăsăm urme. Celebra dâră lăsată de melc nu este altceva decât propria mucoasă care-l ajută să se târască, la fel și omul are o dâră formată din propriile secreții mai mult sau mai puțin lipicioasă. Zi de zi, eliminăm pe unde trecem: emoții, vibrații, cuvinte, fapte și întâmplări. Suntem niște imperfecți pentru că ne fărâmițăm neîncetat, dar în același timp luăm din alții și asta ne umple din nou, reparăm din mers într-un schimb continuu care ne face compleți.
În clipa de față mi-am scindat sufletul în semne grafice pe care unii le vor citi și le vor converti înapoi în zâmbete, mirări………………………………………………………………………………….. și toate astea privite de undeva de foarte sus nu produc altceva decât o singură urmă.