Nicolae Roșianu 
De multe ori se face o confuzie, punându-se semnul de egalitate între deritualizare și desacralizare, confuzie generată de exagerarea substratului magic sau religios al obiceiurilor (rituri, ceremonialuri). Funcția magică (religioasă) a unor obiceiuri nu poate fi, desigur, ignorată, dar viața primitivă trebuie privită și în ipostaza ei profană. Omul primitiv este și o ființă rațională care își procură hrana sau alte obiecte necesare existenței, stabilind totodată și anumite reguli de conviețuire cu semenii (1). Elementul supranatural din gândirea omului primitiv merită, așadar, să fie interpretat și ca o potențare a posibilităților limitate ale individului, nu numai ca rod al unei credințe generate de teamă, de mister.
Oricare ar fi însă, la origini, adevărata natură (sacră sau profană) a unui obicei (ritual, ceremonial etc.), deci indiferent că avem de-a face cu rodul gândirii mitice (religioase) sau al ficțiunii (conștiente), în cele din urmă tot la spectacol se ajunge: ritual > ceremonial >spectacol. Acesta este drumul pe care îl parcurge un ritual (sacru sau profane), funcția modificându-se cu fiecare stadiu al evoluției gândirii umane, evoluție determinată la rândul ei de cunoștințele căpătate în urma experienței de viață care împinge pe planul al doilea credințele și superstițiile, făcând loc ceremonialului ca spectacol. Iar demonstrația poate fi continuată, considerăm însă că relativitatea clasificării literaturii populare pe baza apartenenței sau nonaparteneței la ritual este evidentă. Criteriul rămâne totuși valabil în cercetarea istoriei genurilor folclorice, momentul cristalizării lor fiind indisolubil legat de relația sacru-profan.
(1) vezi R. Firth, Human Types, New York – Torino, 1958, p. 121-123
(din volumul Folclor și folcloristică, Editura Universității București)
