Cristina Crețu 
Stau și mă gândesc la timpurile de odinioară. Duminica oamenii se strângeau în dreptul gardului babei Ioana Tilicoaia. Veneam și eu și mă așezam într-o parte. Ascultam. Pe atunci, copiii nu se băgau în vorba oamenilor mari. Orice ar fi vorbit, chiar dacă era o glumă deocheată, nu îndrăzneam să râd, să nu fiu necuviincioasă.
Dinspre gârlă, trecea uneori un tânăr. Gigi Vâja. Avea perciunii lungi, după moda anilor ’70, ca Jo Dassin. Era frumos ca un actor. Nu pot să uit cum saluta bătrânii. Spunea scurt: ,,Sărut-mâna!’’ Din inimă. Mergea la gară. Bătrânele îl dădeau exemplu. Îi urau tot binele din lume. El ajungea devale, mergea grăbit, fără să știe cât de mult era lăudat.
Peste ani, s-a căsătorit cu o fată cu părul lung, până la mijloc. Un soare de fată. Erau fericiți și atât de potriviți!
Într-o zi, tânărul frumos a încetat pentru totdeauna să mai treacă prin dreptul divanului de la drum. S-a auzit că l-a tăiat trenul. A murit. Bătrânele îl pomeneau cu tristețe:,,Ce băiat era! Și ce frumos ne da săru’ mâna! Ce băiat! S-a dus…’’
Aceste rânduri sunt pentru el.
